Am pierdut filmul Usturoi. Apoi l-am regăsit

– Alo, Gropare? Am o veste proastă. Da’ extrem de proastă.
– Ce s-o petrecut?
– Stai jos? Eşti cumva călare pe vreun scaun, pe vreo plută fluvială pe Colorado sau chiar pe un taur înfuriat prevăzut cu şa?
– Nu, sunt pe drum.
– Atunci stai jos şi ascultă: am pierdut BluRay-ul cu filmul Usturoi.
– Haha, ce?
– Deci: ştii BluRay playerul pe care l-am adus ca să avem back-up pentru proiecţie?
– Da! Dar nu l-am folosit!
– Aşa este. Dar avea discul în el.
– Aşa, şi?
– Păi mai ştii că după proiecţie ne-ai chemat pe toţi în faţă, în clipa aia psihedelică, când am făcut poze 40 de minute?
– Da!
– Mno… cineva o furat BluRay player-ul din spate, că-l pusesem pe scenă; şi – pac, două secunde m-am întors şi nu mai era acolo.
– Ai vorbit cu oamenii de la sunet? Cu ăia cu proiectorul? Cu ăia cu ecranul? Cu femeia de serviciu? Cu Tăriceanu???
– Am vorbit cu toţi, nici unul nu a pus mâna pe el.
– OK! Hai că mă gândesc şi te sun.

Închid şi continui mai departe cu ale mele de la serviciu.

Şi după numai vreo 2 ore, ardeleanul ager din mine începe să perceapă adevărata magnitudine a fenomenului.

Dacă era adevărat, însemna că singura copie a filmului asupra căreia pierdusem controlul pentru o secundă, în ciuda nenumăratelor insistenţe din partea potenţialilor sponsori, prietenilor, colegilor, partenerilor de filmare, actorilor etc. de a le da filmul pe DVD (“jur pe sfânta unghie a lu’ Hristos că nu-l scap din mână!!!!”), deci singura copie care scăpase obsesiei mele draconice de a păstra controlul total asupra surselor filmului se pierduse. Dispăruse. În mâinile cine ştie cui.

Şi din acel moment am simţit o căldură de nucleu de vegă ]n plin[ fisiune atomico-nucleară cum pune stăpânire pe mine. Deşi descheiat la cămaşă, parcă nu mai intra aer pe gât; şi sudori şi calde şi reci începură să mă scalde pe spinare. Şi am simţit, jur, planeta cum se învârte! Ce am zis, planeta? Tot Big Gang Bang-ul!

Ca orice om stăpân pe sine şi pe destinul său, prima persoană căreia mă destăinui este nievasta venită să mă ia de la serviciu şi să mă ducă către Sibiul natal, ca să sărbătorim diagnosticul de ne-cancer al mamei gropăreşti:
– MERGI ACUMA PESTE EI ŞI FACI SCANDAL!!! ŞI ÎI AMENINŢI CU PROCESE COSTISITOARE! ŞI CU PUŞCĂRIA!!! ŞI CU NEGRI ŞI ŢIGANI ŞI IATAGANE ŞI CLANUL USTUROI!!! ŞI CU GURA MEA!!!
– Tu muiere! zic. Io niciodată nu am fost firoscos, şi ştii bine că acest costum de dur nu mă prinde bine.
– CĂ TU TOT TIMPUL MĂ LAŞI PE MINE SĂ FAC PE POLIŢISTUL CEL RĂU!!!!

Asta cam aşa e. Deci chiar trebuie ceva Anticrist să mă scoată din pepeni, dar şi atunci i-aş spune un “mno, scuze, no!” înainte să-i trag o scrumieră în freză; apoi l-aş întreba “să-ţi recomand un proctolog bun?”.

Deci nu aveam absolut nici un indiciu. Încep să mă reorganizez foarte detectivistic, aşa cum am văzut eu într-o carte de Conan Doyle pe care n-am citit-o niciodată. Înainte de Casa TIFF, unde se săvârşise fărădelegea, prind un prieten vechi: Adi, chiar moderatorul proiecţiei noastre. Îl atac din scurt:
– Indiferent ce planuri ai acum, te rog să vii cu mine la Casa TIFF să-mi recuperez filmul! Că eşti mai cerebral ca mine, că eu acum simţ enorm şi nu gândesc monstruos!

O vinit. Şi începem discuţiile: cu Othello zis Attila, fost coleg gropăresc cu care am împărtăşit multe şi care o fost mereu un lord; cu toţi chelnerii şi ospătăriţele de la Casa TIFF, pe care am început să le sun în draci (este bine ca, dacă pierzi filme la care ai muncit 30 de luni, să ai un telefon cu baterie mai sănătoasă decât aifoanele astea anemice); cu băieţii care se ocupă de locaţie, cu locţiitorii lor, cu Tudor şi Mihai care aduseseră proiectoare de back-up pentru proiecţia noastră, cu defuncta Maica Tereza, Ceauşescu şi faraonii din Egipet, ba chiar cu ficiorul de la sunet care adoptase un câine cu trei picioare (!): nimeni nu văzuse, nu trăise, nu simţise nimic. 3 ore lungi de discuţii şi de înfruntat priviri din alea care spuneau “cât de lemn poţi să fii să-ţi pierzi filmul?” Foarte lemn! Cel mai lemn.

Sun avocaţii: fraţii Suciu din Mediaş, e groasă. Ce fac amu? Păi simplu: plângere la Poliţie! Dar ACUM! Amâni plecarea la Sibiu şi faci plângere acum! Că dacă nu, treaba asta degenerează!

Îl sun pe Luci, regizorul, în State. Îi spun şi lui. Începem să ne gândim la o strategie anti-criză. Dar cam amândoi ştim: dacă filmul ajunge pe torente, e gata. Nici măcar nu mai este vorba să ne recuperăm banii şi nopţile şi energia cheltuită în 30 de luni: noi vom supravieţui, dar câţiva membri din staff chiar depind de succesul filmului. Şi… chiar depind, şi nu detaliez pentru a le proteja demnitatea.

Şi mă duc spre Poliţie. Să depun plângere. În vinerea de dinainte de Rusalii, da? Când nu mai era ţipenie de oraş în om; sau invers.

Şi aştept până ce echipajul de serviciu vine de la o spargere cu bătaie şi soacre ucise cu bestialitate (posibil ca ultima frază să aparţină în exclusivitate imaginaţiei mele). Şi încep declaraţia. Doi tinerei – cam de vârsta mea, poate chiar mai tineri – foarte OK. Poliţia a făcut nişte paşi înainte de când nu am mai călcat eu prin ea.

Valoarea prejudiciului? 100.000 de euro, zic, fără să suflu. Moment în care băieţii se schimbă la faţă: pe ce vă bazaţi?

Păi – răspund eu – am lucrat pe proiectul ăsta peste 100 de oameni timp de trei săptămâni, şi eu cu regizorul timp de 30 de luni – în principal nopţile, şi nopţile noastre sunt extrem de scumpe. Mai zic? Suntem cam singurul film românesc din ultimii 20 de ani care, de bine, de rău, are o strategie pre-lansare şi un concept creativ, cu logo original, slogan fain şi alte chestii. Am cea mai bună expunere online de care a avut parte un film în România vreodată (şi asta exclusiv numai pe baza publicului şi oamenilor faini care ne-au susţinut şi cărora le vom rămâne veşnic datori; se ştie ei care sunt). Am avut teasere care au rupt traficul. Am un miliard de bloggeri, şi mari, şi mici, care au publicat teaserele, au pus bannere cu noi, ce mai! Zeci de mii de oameni au văzut teaserele şi aşteaptă cu sufletul la gură lansarea! Mai zic? Postarea în care am anunţat că filmul va fi văzut la TIFF a strâns 770 de Like-uri, fără să fie vorba de Drăguşanca, politică sau fotbal. Nu e rău pentru un film făcut cu buget cât un vârf de ac, nu? Şi mai vreţi ceva? Luaţi pozele de la tot TIFF-ul. Singurele poze în care oamenii efectiv se calcă în picioare şi stau cu ochii lipiţi de ecran sunt cele de la proiecţia noastră! Mai zic?

TIFF 2 TIFF 3 TIFF 1
Când vezi că râd oameni, nu ştiu, e fain, aşa.

Mi se ia declaraţia. Între timp, mă sună nievasta care ajunsese acasă: normal că numai eu aveam cheie, ea era în Floreşti şi ăsta micu’ trebuia să facă căcuţă, şi ei erau la prietenii noştri vecini din Floreşti, şi hai odată acasă…

Duşmani? Oameni care aveau vreun interes să vă fure discul? Nu, zic eu. Nu mă pot gândi, am încercat să nu fac rău nimănui vreodată şi nu-mi pot imagina ca cineva să mă urască într-atât încât să-mi facă un asemenea năcaz. Dacă se adevereşte că cineva a fost răuvoitor, îl omor cu mâna mea; apoi îl dau în judecată.
– De ce?
– Păi dacă filmul ajunge pe torente, e gata totul!
– Dar dvs. vă uitaţi pe torente?
– Nu! zic, fără ezitare.
– Nu cred, forţează nota poliţistul.
– Domnul meu! Eu sunt mega fericit când reuşesc, nopţile, să scriu şi eu o postare mai de Doamne-ajută pe blog. Am job, familie, ţin un blog, promovez un film. Când crezi tu că mai am vreme de torente? Tu ştii că am mailuri nerăspunse din ianuarie?

Şi stau şi mă gândesc câte miştokuri ieftine se vor face: s-a furat un film cu ţigani, haha.

Termin cu declaraţiile şi, pentru că am fost băiat bun, primesc un pahar de multivitamine: cina pe seara aia. Era 11 şi ceva seara. Cu o noapte înainte, mă culcasem la 5 dimineaţa, şi la 9 fusesem la muncă. După consumul nervos din seara premierei şi 4 ore de somn plus o zi de muncă, eram cam extenuat.

A doua zi încep telefoanele. Nu ştiu cum aflase lumea de furt, le spusesem tuturor să tacă din gură, să nu dăm idei nimănui (ştiţi genul ăla de hoţ care, după ce-ţi fură televizorul, face caca în sufragerie? E văr cu ăla care, după ce-ţi fură un BluRay player de 300 de euro, îţi mai pune şi discul pe torente). Mă sună inclusiv usturoaica mea de suflet, Elena Ivanca, actriţa noastră principală, selectată la 10 pentru TIFF, un om absolut extraordinar.

O zi plină de întrebări. A, şi de refaceri de declaraţii, căci filmul Usturoi, neapărînd încă pe torente, nu s-a săvârşit prejudiciul de 100.000 de euro! Deci – până la publicarea pe torente – prejudiciul rămâne numai BlueRay player-ul de 300 de euro şi discul, care costă 2 lei 40. Care prejudiciu vine la ambalaj cu interes pe măsură: un prejudiciu un pic mai mic decât salariul mediu pe economie înseamnă că sigur Poliţia va aloca o brigadă întreagă acestui caz!

Şi plec la Sibiu şi numai oftez nonstop, şi mama se tot mira că de ce nu sunt fericit că ea nu are cancer şi că cumnatul gropăresc, venit tocmai din Germania, se află la noi în vizită surpriză, şi festivalul internaţional de teatru sibiu, ce, cum de nu ai chef să mergi să vezi nişte spectacole? Ce blogger eşti tu? Plus că primesc o mie de telefone de la oameni să mă felicite după premieră de zici că luasem marele premiu la Zilele Satului Chirpăr, și eu tăceam mâlc și mă rugam la ceva pronie cerească și terană să nu verifice oamenii pe torente…

Şi duminică, pe la 9:30, mă sună Zoli, ţucu-i gura lui, care-mi spune că o pârdalnică de femeie de serviciu, din exces de zel, o golit toată zona de aparatură când lumea nu era atentă, şi o găsit discul şi player-ul într-o cameră secretă din Casa TIFF.

Şi ştiţi voi ce gust frumos are fericirea aia adevărată? Şi mai ştiţi voi că vom fi difuzaţi şi la TIFF Sibiu, deşi încă nu apărem în programul oficial?

33 lovituri, dă-i și tu!