Căruciorul, sau ceea ce ar putea fi o foarte frumoasă poveste de groază cu români

Primul drum cu Gropărelul după ce a ieșit din garsoniera buricului (adică după naștere, bre!) a fost în Germania, la soru-mea, în 2011. La 6 luni pe planetă, ficiorul meu era deja mai european decât o întreagă filială AUR, mă-nțelegeți?

Și în Germania, chiar în ultima seară, ce vedem noi pe stradă?

Păi, un cărucior.

Abandonat.

Stare excepțională, roșu, decapotabil și cu fix atâția cai putere cu câți ai tu chef să împingi la el.
– Uite! zice soru-mea. E al vecinului și nu-i mai trebuie. De ce nu-l luați voi? Că o să vă trebuiască când mai crește Gropărelul, adică la anu’.
– Da! De ce nu-l luați voi? întreabă și mama.
– Nu, cum să-l iau de pe stradă, ce suntem noi, români? zic eu, cu rușinica în suflet.
– Vezi că aici nu e ca-n România! Aici o ardem pe sustenabilitate, efecte de gaze de seră și viitor! Lumea scoate lucruri perfect funcționale pe stradă și, dacă ți le trebe, le iei! Salvezi planeta!!!!

Și… ce s-o mai lungim, că m-am după gura femeilor și-n puterea nopții m-am dus, l-am luat de pe stradă și în același an ni l-a adus soru-mea în România și ne-am pricopsit cu un cărucior de calitate germană perfect funcțional, condus doar de o bătrânică până la biserică. Ușor, ușor de manevrat, plin de buzunare și ascultător la comenzi, v-am mai zis că e și ușor? În ideea că oricum lucrurile și hainele de copii își schimbă proprietarii zeci de ani de zile la rând, că am primit și dat și noi mai departe haine și jucării cu sacii, ce mai conta de unde era căruciorul? Aia e, blogger de succes din Cluj aduc cărucioare din străinătate, rog seriozitate.

Au trecut ani, noi am folosit și răsfolosit căruciorul ăla fără milă cu Gropărelu’… într-un final și cu întârziere a apărut și asta mică Gropărică, și taman când ne gândeam noi dacă are rost să cumpărăm alt cărucior pentru ea, că ăsta roșu adus din Germania deja avea kilometraj serios, văzuse și vreo 5-6 concedii cu cale de avion dus-întors, a transportat cumpărături…

Îi mai trebuie cauciucuri de iarnă și e ca nou!

…a apărut pandemia, n-a mai ieșit nimeni nicăieri, și pentru un drum în parc, chiar n-avea rost să plătim 1000 de lei pentru un cărucior nou (aia e, mi-am luat bere de banii ăia, suck it, Iancu Guda!).

Și acum… chiar în dimineața asta plecăm în Germania, la soru-mea, în city break. Tuspatru (+familia vărului meu, care e și brother-ul meu), cu jucăriile copiilor și cu ponei în miniatură și… cu căruciorul pentru fată.

Căruciorul ăla adus din Germania acum 12 ani.

Cum ar veni, căruciorul revine acasă.

Și acum, am în minte o situație care nu-mi dă pace: cum ar fi dacă am lăsa căruciorul înapoi pe trotuar, chiar în fața casei de unde l-am luat acum 12 ani de zile??? Ce șoc nemăsurat ar avea părinții proprietari care au abandonat căruciorul ăla ca să-l ia un suflet de creștin din România, dacă vor revedea EXACT același cărucior revenit acasă după 12 ani de zile?

Ce ar crede ei despre univers, despre Dumnezeu și despre simțul de orientare al cărucioarelor de pe planetă?

Și cum ar fi dacă l-am lăsa noaptea în fața porții și am pune la boxă la maxim un plânset isteric de copil, să-i trezească pe bunii germani din somn și să aibă șocul vieții lor?

N-ar fi asta ca-ntr-un film de groază?

Și cum ar fi dacă ăia ar chema poliția germană și ne-ar aresta și-am apărea la TV? Este că asta ar fi o schimbare de la știrile alea care-ți fac inima cât un purice, știrile alea care-ncep cu ”o familie de români aflată în Germania”, că știi că urmează o blestemăție de ce-or mai făcut românake ai noștri?

Și ar fi de râs pentru noi? Nu și pentru nemți?

Deci cum ar fi?