În a doua zi de Paști, un cetățean făcea ecologizare în Borhanci singur, de capul lui

Mă pregăteam de o după-amiază extrem de leneșă (după 7 zile de Germania unde ne-a herghelit soru-mea printr-o sută de orașe care mai de care mai medievale), când primesc mesajul fatidic, dar și bachic:
– A sosit coniacul!!!! Și vinul!!!

Am o sursă exemplară de vin și coniac distilat de un pensionar extrem de abil care-mi parvine dintr-o zonă viticolă transilvană (vinul, nu pensionarul).

Nu mai stau pe gânduri, după vreo oră trimit mesaj că pornesc înspre lăptărie să ridic iaurtul, dar nu mai verific dacă mesajul a fost citit (!), și când ajung în zona de sud a Clujului, în fața casei omului, sun… dau mesaj… nimic.

Măi! îmi zic, s-o fi pus omul la un somnic! Că și eu m-aș fi întins oleacă.

Stau ce stau în fața casei, apoi îmi zic: Gropare, dacă tot ești aici și ai niște vreme de ucis, de ce nu mai mergi 3 kilometri? Că mai încolo e pădure, miroase a primăvară, mugurei, grătare și manele!

Și mă duc, trec de centura de diamant, mă opresc pe marginea drumului către satul Gheorgheni (800 bitcoinși metrul pătrat de teren, firește!) și… mă relaxez gândindu-mă la contrasensul vieții – că la sensul vieții s-a gândit deja dl. Papahagi.

Și, cum stăteam eu așa și mă uitam ca groparu-n pădure, se pornește o ploicică, eu mă înfig înapoi în mașină…

…și atunci l-am văzut.

În fața mea, la 200 m, era parcată o mașină – o fi în scopuri romantice, mi-am zis eu la primul gând, că să știți că-n Cluj cetățenii se mai iubesc prin mașini prin păduri, nu-s toți însurați indignați.

Ei bine, nu: era un băștinaș înarmat cu un sac de gunoi și mănuși care înfrunta ploaia… culegând gunoaiele de pe marginea drumului.

Singur, doar el cu mașina lui.

Mă frec bine la ochi, dar privirea nu mă înșela.

Ies din mașină, mă duc la el și fac o observație foarte perspicace despre evidență:
– Iartă-mă, dar… CULEGI GUNOIUL?
– Da, zice cetățeanul.
– Incredibil! zic. Bravo! Felicitări!
– Păi da, zice el încurcat, că mai vin cu bicicleta pe aici și când văd cum arată mă iau cu mâinile de cască.

Pun și eu mânuța (eram îmbrăcat în hainele alea bune, că… deh, sărbătoare!), el zice lasă, nu te murdări… apoi îmi amintesc că am în mașină mănuși (dacă trebuie schimbat cauciucul), mai găsesc și un sac gol de gunoi… și vreo 10 minute mă alătur lui, adun și eu vreo 2-3 PET-uri și sticluțe de V33 (”astea-s cele mai frecvente”, îmi zice cetățeanul), derapez prin șanț cu pantofiorii, culeg pungi, ambalaje de la Mec, un scutec, tăt felu’.

Se pornește ploaia serios, cetățeanul era deja Morchella Esculenta (nu mai căutați, vă zic eu: ciuciulete), dar terminase de curățat rigola până la sensul giratoriu… ne-am luat rămas bun și m-am tirat în treaba mea. Oricum nu mai avea loc în mașină, strânsese deja singur 10 saci (!) de gunoaie.

10 saci. Singur.

Și de atunci am tot cugetat la asta și, uite, parcă nu toți ai noștri sunt românake din ăia care fac șușu pe țara noastră, se mai găsește câte unul care pune osul muțește, ca Sisif, și lucră-n zi de sărbătoare fără să facă paradă, fără postări grohăitoare pe FB la Let’s do it, Romania, și unde-i unul, mai apare și altul, și se adună oamenii, chiar dacă la spartul târgului, și parcă alt gust are coniacul și vinul de mic producător seara după o ispravă din asta, și mai că-mi vine să-l caut, să-i duc o bere la om. Nu ca să fac un selfie cu el, doar să-i mai strâng o dată mâna, așa cum am făcut-o la plecare, când s-a încrucișat mănușă jegoasă de resturi de bere, băutură energizantă ieftină murată de ploaie, scutece pline și câine mort aruncat într-un sac de stăpân iubitor (!) cu altă mănușă de schimbat cauciucuri sparte, murdărită și ea de 10 minute de umblat prin șanțuri după resturi de câte 20-30 de grame ambalajul – greu, mult prea greu pentru unii românake să le ducă încă 800 de metri, până-n satul Gheorgheni.

Unde terenul, poate v-am zis, se vinde cu 800 bitcoinși metrul pătrat.