O lună în Thailanda

Pentru un debut, e un film surprinzător de bun. Aşa zic.

Am ajuns la film şi – stupoare! – purcoi de oameni la coadă. Băi, zic, ia uite de ce succes se bucură noul film românesc! La o a doua privire, spectatorii erau toţi tineri şi foarte tineri. La o a treia privire, oamenii veniseră să cumpere bilete la Twilight, care se difuza după “O lună în Thailanda”.

Mai multă lume ca la Dan Chişu, totuşi, dar nu suficientă pentru un cinematograf ca Florin Piersic. In conditiile in care, din nou, am aflat despre film prin mail primit de Groparu, nu prin alte mijloace de promovare. La capitolul ăsta, Despre oameni şi melci a avut cea mai bună promovare a unui film românesc.

Aşadar: O lună în Thailanda. Nu are site, a trebuit să sap un pic pentru a găsi trailerul, cont de Twitter, cred, nu au – lucru pe care nu-l pot înţelege la un film cu buget de 400.000 EUR. Care, deşi nu este o sumă mare în termeni cinematografici, tot e o sumă din care puteai ciupi un pic mai mult pentru promovare. La urma urmei, Social Media e destul de moca.

Ce ar fi de zis despre film: repet, pentru un film de debut este adânc. Vă rog să nu faceţi greşeala ca, dacă vă este antipatic personajul principal, sau urâţi situaţiile în care acesta evoluează, să vă displacă şi filmul. Oamenii banali nu vor fi personaje principale, iar dacă ajung să fie personaje principale, atunci încercaţi să le înţelegeţi banalitatea, şi eventual încercaţi să vă regăsiţi acolo în banalitatea voastră (toţi suferim de ea, la urma urmei) înainte de a vă enerva că vă uitaţi la un film despre oameni banali.

Filmul este despre relaţii – şi aici putem spune multe, dar vă las pe voi să regăsiţi acolo situaţiile în care te afli blocat într-o relaţie de convenienţă sau în care oftezi după fosta exă. Dacă adaugi la asta şi nehotărârea generaţiei noastre (sau a voastre, că io deja-s bătrân), aşa cum a fost ea educată de cele o mie de opţiuni de cumpărare de la supermarket şi de cele un miliard de modele greşite cu care ne confruntăm, care mai tare ne (vă) zăpăcesc de cap, ai un film. Dacă eşti proaspăt divorţat sau despărţit de cineva drag, filmul ăsta îţi va scoate din inimă toate zoaiele care fermentează acolo şi te va bate cu ele peste faţă până-ţi pierzi cunoştinţa în faţa unei halbe de Jaggermeister, ca să adaugi şi mahmureala fizică la starea ta generală de distrugere – dar depinde cât de mazochist(ă) eşti.

Conform declaraţiilor, tânărul regizor a vrut să facă altceva decât fac alte filme româneşti – adică fără comunism, avorturi, scene prelungi la masă etc. Ce nu a reuşit a fost să scape de atmosfera de iarnă şi de black a iernii româneşti şi de scenele la masă, totuşi, cam lungi. Chit chat între personaje, discuţii care nu au nici o finalitate alta decât de a ajuta la digestie, din nou, cam multe, şi nu cred că aduc valoare filmului. Scenele cu Karaoke sunt un pic împinse peste normal – şi aici aş fi invitat nişte analfabeţi muzicali, ca Groparu, care să facă praf nişte hituri internaţionale, dacă tot s-au dat bani frumoşi mafiei muzicale pentru dreptul de a folosi piesele în film. De asemenea, parcă prea mulţi nuri dezveliţi aruncaţi gratuit prin film.

“O lună în Thailanda” e un film de atmosferă. Un film cu tineri, aproape exclusiv cu tineri, cu felul în care o ard ei de revelion, probabil după un an de împins lutul la deal în corporaţie, asezonate cu binge drinking prin birturi bucureştene, un pic de maria oana, discuţii cu prietenul fluşturatic sau cu fetele despre relaţii. O lume care pare că doreşte să chefuiască pentru a uita. Dialogurile sunt veridice, bine construite, momentele de tensiune bine acumulate, personajele convingătoare. Cel mai bine joacă, zic eu, actriţa care joacă rolul de prietenă a personajului principal, Ioana Anastasia Anton – foarte bine aleasă, perfectă pentru rolul pe care-l întruchipează natural şi care, când e părăsită, sare la jugulară cu furia unui ţipar electric: nu există rus sau ungur care să te înjure mai abitir ca o femeie rănită. Dar toţi actorii joacă foarte bine, şi eu, unul, din ce văd, îmi pun mari speranţe în noul val care trebuie să înlocuiască generaţia de aur. Magna cum laude merg şi la Andrei Mateiu şi Sânziana Nicola. Fizionomiile actorilor nu se puteau potrivi mai bine în geografia filmului:)

O părere personală: fraţi actori, fraţi regizori, faceţi bine şi trageţi-vă site-uri personale sau măcar un blog amărât cu poze cu voi! Că sunteţi tineri şi eu n-am unde vă da link, şi e păcat. Măcar trageţi-vă un profil mai acătării la Cinemagia, că nu e mare scofală. Dacă voi nu învăţaţi să vă vindeţi, nu o va face nimeni decât pe bani grei pe care nu cred că-i aveţi.

O altă părere personală: ştiu că Paul Negoescu nu a vrut să zică la conferinţa de după că i se flutură dacă nouă nu ne-a plăcut filmul, dar asta s-a înţeles.

Concluzie: în opinia mea, un film de 8-8.50, chiar dacă comentariile trailerului pe Youtube sunt uluitoare. În ciuda a ce se vehiculează, NU este o comedie, dar Paul Negoescu este, zic eu, un regizor de urmărit pe viitor.

17 lovituri, dă-i și tu!