Eram în clasa a 11-a când am pornit să fac creasta Făgăraşului, eu şi prietenul meu din grădiniţă, pe nume ‘Neaţă (apelativ diminutival de la Bogdăneaţă).

Bocanci de armată, rucsaci cu cadru, nişte haine, o tablă de slană şi puţină pâine cu noi, bani mai deloc, că eram elevi – şi haidam! După ce mi-a luat numai 4 ore (!) să-mi fac rucsacul. În aşa fel, că a trebuit să mergem cu taxiul până la gară, un lux rezervat, pe vremea aceea, numai chiaburilor.

Ajunşi în gară, ne lăsăm rucsacii în tren, apoi eu dau o fugă la chioşcurile de ziare, să cumpăr nişte integrame; să nu care cumva să murim de plictiseală. Mai aveam, conform calculelor mele, cam 12 minute până să plece CFR-ul.

Nu erau 12. Erau numai 4.

Când am revenit, din trenul meu rămăsese numai o amintire de fluier şi un ultim vagon care se îndepărta cu viteză la capătul peronului; a, şi mâna lui Neaţă care, aflat cu doi rucsaci în custodie, îmi semnala un adio vehement.

Ce era să fac? După alte 5 minute pleca un accelerat către Braşov, în care m-am suit numaidecât; şi, pe drum, l-am văzut pe Neaţă, care coborâse în Şelimbăr, şi căra stoic cei doi rucsaci de 30 kg fiecare înapoi cître Sibiu; spre norocul meu, acceleratul a oprit şi el în Şelimbăr, şi am fugit repede după el, l-am ajuns din urmă… şi dă-i, 6 km până înapoi în gară.

În gară, am rămas să ne evaluăm posibilităţile: să ne întoarcem acasă era imposibil, toţi părinţii noştri râdeau de noi că puteam candida cu succes la Campionatele Ardeleneşti de Lălăit sau de Mocăit (adică de tândălit); singura alternativă era să plecăm cu următorul tren, la 19:40, să ajungem noaptea în Sebeşul de Sus… şi apoi mai vedeam noi, ori urcam noaptea, fără lanternă, până la Suru, ori înnoptam în halta Sebeş.

Am ales a doua variantă; şi am dormit, doi copii speriaţi, în fund pe o bancă de 1 m, cu un miliard de navetişti care plecau către Braşov sau Sibiu la 2, la 3, la 5 dimineaţa, şi noi ne temeam că vor să ne fure rucsacii noştri cu preţioasa slană. Pentru a ne apăra, ne-am înarmat cu o coadă de mătură orfană de pămătuf – pe care o puneam lângă noi ca pe o sabie Ninja.

Dimineaţa, pe la 5:30, când s-a crăpat de ziuă, am pornit-o voiniceşte către Suru; unde am şi ajuns vreo 7 ore mai târziu, şi ne-am furişat la priciuri să dormim câteva ore, că eram distruşi.

Dar cabanierul ne-a scos de urechi afară, că de ce nu-i spusesem nimica; plus că nu vroiam să plătim pentru cele câteva ore de somn de refacere, că nu aveam bani, că-i dădusem pe taxi.

Aşa că am luat-o voiniceşte către vârful Suru, apoi Budislavu, apoi Lacul Avrig; apoi către cabana Bârcaciu. Asta până am dat de o turmă de afine, şi nu a mai fost chip să-l smulg pe Neaţă de acolo decât după ce l-am ameninţat cu constipaţia; dar deja era, aşa cum aveam să vedem, prea târziu.

În drum spre Bârcaciu, am nimerit peste o stână de oi; care era prevăzută cu câini cât un dinozaur pitic de Haţeg. Când spun dinozaur pitic, vă rog să nu vă gândiţi la creaturi sub 3 metri înălţime; şi care aşa fioros lătrau, că pun pariu că nici acum nu mai există picior de urs prin Făgăraş. Câinii ăştia şi-au descoperit o predilecţie pentru Neaţă – care mergea cu vreo 6 metri în faţa mea, să nu-l prindă constipaţia – şi atâta mi l-au hămăit şi amuşinat, că Neaţă şi-a ieşit din pepenii lui ardeleneşti şi a venit fuguţa la mine să-i dau coada de mătură sabie Ninja, fapt pe care l-am refuzat cu obstinaţia care mă caracterizează, pentru că nu trebuie să răspunzi la violenţă cu violenţă. Şi am stat acolo lătraţi ca de neveste timp de vreo 15 minute, până au răguşit câinii şi au plecat vexaţi că nu le-am dat satisfacţie; şi am continuat drumul, dar de data asta Neaţă se făcuse negru de supărare pe mine; plus că era şi constipat de la afine. Şi am ajuns la Bârcaci, şi toată seara şi a doua zi nu am schimbat nici un cuvinţel unul cu altul, aşa de mult poate Neaţă să poarte râca-n el; ba sunt convins că şi acuma îmi poartă sâmbetele, că aşa suntem noi, sibienii, ducem dihoniile şi pe lumea cealaltă.

A doua zi, am păpat un mic dejun săţios cu slană sărată-sărată şi ceapă, şi am purces spre Negoiu, drum de vreo 8 ore; şi după vreo 3, deja ne cam săturasem de urcat; şi, la o bifurcaţie nesemnalizată, am pornit la vale, sperînd din suflet ca acela să fie drumul spre cabană.

Nu era. Era drumul spre un zmeuriş cât Manhattanul. Plin-plin de boabe roşii şi delicioase – aşa cum aveam să aflăm numaidecât.

Am zăbovit acolo vreo 2 ore; şi atâta zmeură am mâncat, că pun pariu că din cauza asta nici acum nu mai există picior de urs prin Făgăraş. Şi, cu burţile pline şi uscaţi de sete, am primit indicaţii de la un baci pe unde să o luăm, şi am purces din nou să urcăm către creste ca apucaţii; nu înainte de a degusta şi nişte telemea sărată, direct de la sursă.

Afară erau vreo 60 de grade la umbră; noi căram la rucsaci de parcă erau tătarii pe urmele noastre, şi asudam cu poftă. Şi ne era din ce în ce mai sete, după micul dejun cu ceapă şi găleţile cu zmeură; până am depăşit şi această barieră a psihicului uman, şi ne-a fost de-a dreptul infernal de sete, că deja mă gândeam să-l asasinez pe Neaţă şi să-i beau sângele, cum făcuse Old Shatterhand cu coioţii în deşertul Mojave sau Nevada.

Şi, după vreo alte 2 ore chinuitoare, am ajuns pe o culme de pe care se zărea, măre, un izvor în vale; aşa frumos, că izvora drept de sub o stâncă, şi avea cam un metru lăţime, poate era chiar un pârâu, dacă mă gândesc mai bine la geografie. Era pe fundul unui hău alpin de vreo 80 de metri, pe care l-am parcus în 13 secunde, record mondial; şi am lepădat rucsacii, şi ne-am cufundat capetele în apa cristalină, de zici că eram submarine montane, şi am băut apă cu urechile, cu pleoapele, cu ochii, cu nasul şi mai ales cu gura; şi-n acel moment ne-am regăsit echilibrul.

Din păcate, fata aceea din Mediaş pe care am agăţat-o în priciul de la Negoiu în seara aceea nu şi-l găsise pe al ei; şi am tremurat toată noaptea învelit cu o pătură vai şi amar (se stricase vremea, acum erau din nou minus 400 de grade în Făgăraş în iulie) pentru că ea nu a vrut să mă primească în sacul său de dormit.

Măcar nu-mi mai era sete.

Echilibrul suprem pentru corp si minte” este noul slogan al apei minerale naturale Bucovina, cu un continut optim si echilibrat de minerale. Plecînd de la calităţile sale, prin acest concept, Bucovina readuce în atenţia consumatorilor importanţa hidratării cu o apă de calitate ce le va asigura starea de echilibru pentru corp si minte.

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 23 comments

  1. StefanM Reply

    Daca nu imi placea asa de mult cum scrii acum te injuram. Adica stau strans aici de emotii sa vad cum se termina si la sfarsit in loc sa bagi un final fericit tu bagi reclame?

  2. ion ion-romanul care nu face politica Reply

    Are dreptate StefanM.Nu vrem reclama.Vrem fotografii doveditoare.In alta ordine de idei nu pot sa cred ca ai impachetat 4 ore o tabla de slana si niste ceapa!Cat de ardelean puteai sa fii?!

  3. marius Reply

    Fratilor, ce va deranjeaza asa tare ultimele 4 randuri? Daca va place, va place! Citim gratis si comentam 🙁

  4. boemul Reply

    “Neaţă” cu care umblam eu pe munţi prin clasa a XI-a avea o logoree de m-am gândit de câteva ori să-l scap în vreo prăpastie… şi la împachetat rucsacul era un fel de gropar 🙂

  5. alioja Reply

    io ultima aora cand am fost pe munte era sa fiu transat de ursi si bagat la saramura, sa cad prin vaile alea si pe deasupra am stat si nemancat in mijlocul muntilor.

    auzi tu, sa nu aiba fast food pe bucegi!

  6. Greuceanu Reply

    “Submarin Montan”?!?!?!?! cum satana itzi poate freca capu’ asa ceva?!?!?!?! de mult timp n-am mai avut parte de asa postari de la tine, gropare!

  7. Groparu Nemernic Reply

    @ arhi: as it happens, in prezent traduc o carte de istorie a Transilvaniei care acopera si perioada celor doua invazii mongole. Ati distrus tara asta, bai Cetine! Tu si tatarii si bloggerii tai…

  8. mixy Reply

    poți băga liniștit reclame, văd că te pricepi; mi s-a uscat gâtul pân’ la partea cu Bucovina…

  9. nairpic Reply

    o reclama la apa…interesanta, mai putin Old Shatterhand si sangele de coiot (daca nu era Kara ben Nemsi pi la arabi, cumva?). pacat ca nu se ecranizeaza astfel de scenarii. incearca totusi si un text pentru detergenti ca-s foarte neinspirati aia de le scriu (eventual inlocuieste aici afinele cu niste prune si-o bere, ceva).

  10. diana Reply

    na na na na… io am “ediţie limitată” la 6 litri. Da tu nu erai unu’ din aia de susţin că apa nu-i bună nici în cizme? 🙂

  11. omu' muncii Reply

    1.Neata nu stia ca cel mai aproape de Sebes Olt unde va puteati intalni amandoi si unde opreste si personal si accelerat este Podu Olt si care este foarte apropiat de cealalta halta de sosire?
    2.Sebesu de Sus-Suru=2h
    cab.Barcaciu-cab.Negoiu=3h(eventual cab.Barcaciu- vf.Negoiu=8h) ,iar drumul dintre ele este presarat cu multe paraiase plus cascada de care ziceai!
    3.Mi-a placut postarea, si scuza-ma ca am fost rau acum la comentariu,dar creasta o stiu pe traseele alea de zici k merg pe centru la o bere la Unicum,cu ochii inchisi…..
    4.Chiar mi-a placut postarea, mi-am adus aminte de tineretile pasoptiste
    PS.Ma crezi?

  12. io Reply

    pare rau ca ai dat-o pe comerciale. pacat de talentul de povestitor care la faza asta mi se pare ca luat-o pe cai gresite.
    p.s. dintre toate beuturile existente pe pamant, tu la apa faci reclama?

  13. Ioan Reply

    .Uita ca mi-am cheltuit timp sa ” dezgrop ” aberatiile tale , fiindca am vrut sa stiu de ce esti GROPARU , tot asa cum am incercat sa aflu cine sunt ceilalti blogheri cu porecle : Rabinu, Potcovaru, Ciobanu,Ucenicu, etc . Pe mine Babacher . m-a porclit OIERU , si Mizantropu , Behaila
    Precum zicea Marius mai sus ” citim gratis ” dar nu sesizam eroarea : pierdem timp, si uneori nu castigam nici macar experienta . Ma consolez totusi cu gandul ca mai sunt si unii care ” pasc ” aberatiile mele
    Vrand nevrand, insa , toti respectam proverbul ” dragoste cu sila …….” ( apropo de propunerea americaneasca : LOVE -me romanizata : love-ste – MA !)

  14. Hammer Reply

    mda, tot in a 11-a am facut si eu creasta Fagarasului, tot cu bocanci de armata si tot cu peripetii;-)…cat desprea apa…dupa ce treci printr-o sete de-aia de inghiti in sec si ai gatul atat de uscat incat simti cum peretii lui se dezlipesc dupa 3 secunde dupa ca ai inghitit…well…gandesti putin altfel:-)

Leave a Comment

Your email address will not be published.