Şi caii sunt verzi pe pereţi

Am fost la film. De când m-am apucat de Usturoi, mi-am propus să nu mai ratez nici un film românesc. Iar Dan Chişu a făcut un film, vorba aia, singur. Sub duş.

Aşadar: ajungem la ex-Republica, actualul cinema Florin Piersic, duminică seara, şi participăm la conferinţa de presă. Care se improvizează în barul din incinta holului cinematografului, cu câteva scaune trase de subsemnatul ca să încapă presa şi echipa lui Dan Chişu. Presa – vreo câţiva oameni. Când zic câţiva, zic maxim şasă. Între care hop şi eu. Cu bilet cumpărat, ca să nu existe dubii de şpagă pentru blogger ca să scrie favorabil.

Dan Chişu îi un domn bine, un erudit. Adică vorbeşte frumos şi cursiv, ştie chestii, îi umblat pe planetă şi inspiră un aer de englez manierat şi stăpân pe sine. Atuuri care îl părăsesc un pic atunci când se apucă să vorbească despre filmul lui. Atunci, discursul devine o zbatere. Trădează o neîmplinire, o frustrare uşoară că filmul nu a ieşit chiar aşa cum a vrut el. L-ar fi făcut, ne-a zis de mai multe ori, dacă ar fi avut un buget mai mare. Aşa, a luat ce e mai bun din versiunea de 2 ore şi ceva a filmului (!) care va apărea integral pe DVD şi a scos o versiune de cinematograf. Eu zic că niciodată nu iese nimic aşa cum vrei la o operă de artă. Pentru că tu, creatorul, nu contezi în lanţul ăsta creator-operă-public, ci contează numai percepţia operei în mintea celui din urmă. Care este cam independentă de a ta, ca producător.

Poate ar fi trebuit să fie niţeluş mai sigur pe sine şi să ne prezinte filmul ca pe o capodoperă, l-am fi văzut cu ochi mai zâmbitori.

Promovarea filmului: Website şi Facebook. Păcat că au dezactivat embed-ul la trailer. Mare păcat!

Timp şi bani pentru promovare – deloc spre puţin, şi e păcat. Eu am apreciat faptul că nu am fost mituit cu invitaţii gratis, dar am impresia că ar fi fost necesare pentru a aduce în sală nişte oameni cu oareşicare cuvânt de spus la popor – gen presari, bloggeri – într-o duminică seara, pe o vreme care ar fi făcut iarna finlandeză să pară o primăvară grecească în comparaţie cu ce am avut noi la Cluj. Eu am primit înştinţarea pe mail sâmbătă, cu o zi înainte. Înainte de asta, nu auzisem nicăieri despre film. Pe online nu a răsuflat mai nimic (nu au cont de Twitter), la ştiri nimic… date fiind condiţiile, lumea nu prea s-a înghesuit la lansare, din păcate. Cei care s-au prezentat au rămas, totuşi, la discuţiile de după. Bilă neagră, după mine: i-au ales pe Smiley, Alex Velea şi Don Baxter ca vehicul de media, sau ambasadori, lăsîndu-i să preia unele imagini din film pentru videoclipul omonim. Într-adevăr au scos un miliard de milioane de vizualizări, dar mă îndoiesc că publicul lui Alex Velea este acelaşi care merge la filmele lui Dan Chişu. Greşesc?

Filmul: Nu greşesc, şi să vă spun de ce: pentru că este un film de oameni mari, în a cărui coloană sonoră ar fi mers mai bine, zic eu, o Ada Milea, un Guilty Lemon, nu ştiu, altcineva. Dar pentru că nici Ada, nici Lămâia nu ajung pe mainstream media, înţeleg de ce s-a făcut compromisul ăsta.

Update: Deşi nu îl suport pe Smiley, de două zile îi tot fredonez melodia asta. Mno! Ceea ce e bine, că măcar nu mai aud vocile.

Revenind la film: “Şi caii sunt verzi pe pereţi” este, aşa cum spune Dan Chişu, un film despre oameni speciali în situaţii extraordinare. Filmul nu păcătuieşte încercînd să se adreseze românilor care se uită la comedii cu Ben Stiller sau Adam Sandler, ci mai degrabă, zic eu, unui public mai educat. TIFF-erilor. Celor care merg la cinema pregătiţi pentru orice şi ca să experimenteze trăiri noi. Şi care nu ies frustraţi de la film pentru că nu au văzut o explozie, înjurături sau nişte femeie goală (mă rog, din acestea două din urmă veţi găsi în film, deci nu mergeţi cu bunica la cinema). În câteva cuvinte, este despre “ce-ar fi dacă ai câştiga un milion de euro?” – aplicat pe două cazuri. De aici personajele pică înspre visare, dar şi înspre căutare febrilă, pentru că – nu-i aşa? – banii nu se fac uşor (de-aia vă tot rog eu să nu mă mai tot întrebaţi cum am făcut eu primul milion de lei vechi).

“Şi caii sunt verzi pe pereţi” e un film românesc, ancorat în realitatea care ne înconjoară. Îţi pune pe tapet viaţa de zi cu zi, temerile noastre, unele frici şi unele traume – naţionale sau personale – cu care ne luptăm unii dintre noi. Dar se şi râde în film:) Scenariul e bine construit, veridic, subiectul prefigurează surprize care fie te prăbuşesc în Groapa Marianelor şi te pun să sapi, fie te ridică de unde o sărit Felix Baumgartner – filmul e orice, numai imprevizibil nu. Actorii joacă foarte bine, gajica din film e bellissimă, sunt multe close-up-uri pe actori în detrimentul peisajelor (şi chiar avem o ţară frumoasă).

Nu am înţeles ce caută Oreste în film, pe post de profesor de ţară, dar apoi am aflat că personajul fusese construit foarte fain, dar construcţia “a picat la montaj”.  M-a lăsat mască faptul că Ionut Visan a trebuit să se îngraşe 12 kg (!!!) pentru rol. Adrian Titieni face un rol magistral, la pereche cu Tudor Smoleanu.

Concluzie: Mie mi-a plăcut. Pentru un film românesc, i-aş da un 8.5. Ca să vă faceţi o idee despre incultura mea cinematografică, cel mai bun film făcut vreodată de un regizor român este Train de vie. Nu, nu pentru că conţine cuvântul “vie” din care se fac strugurii, mă, huooo, ruşine că te-ai gândit la asta!

13 lovituri, dă-i și tu!