Cluj

Băi, dar arghelenii ăştia îs daţi dracului!

Mergeam într-o zi prin centru, mai plăteam o rată, mai ocheam câte-o reducere, mă mai feream de câte-un BMW-ist daltonist cu volanul pe dreapta şi număr de Irlanda. Şi ghiciţi voi ce îmi sare în ochi de pe un coş de gunoi?

Exact. O bluză de gajică.

Dau târcoale, adulmec, mă uit urât la lumea din jur: nimic. Feţe de argheleni care văd amu şi abia peste 15 minute îşi dau seama de ce or văzut.

Mă uit mai bine:

Şi văd eticheta.

Bluza era nou-nouţă, măi frate. Nou-nouţă.

M-am uitat, şi of cors că abia peste 15 minute m-am dumirit şi eu: vro jună a spart nişte bănuţi pe ţoale. Oricât ne-am mira noi, asemenea lucruri se întâmplă în regnul femeiesc, încrengătura dependentă de shopping, aripa sfidătoare de criză. Nu e bai, mi-am zis eu, că orice femeie vrea să aibe cât mai multe haine – să aibe şi ele, sireacele, ce da jos. Ce m-a făcut să-mi arăt fasolea de uimire a fost că haina avea etichetă pe ea. Telefonul meu nu a prins chiar aşa cum trebuie bluza, că pozam în contre-jour, dar vă spun eu că avea eticheta pe ea. Deci era nou-nouţă. Deci cineva a pierdut bluziţa, altcineva a văzut-o pe jos, a ridicat-o, a pus-o pe un stâlp şi a lăsat-o acolo în aşteptarea proprietarei, care sper că umbla despuiată prin târg.

Deci de-aia zic io că arghelenii ăştia chiar îs daţi dracului. Nu pentru că probabil e unul dintre cele mai bune oraşe în care să-ţi pierzi ceva; ci pentru că sunt sigur că în ziua aia o tânără domnişoară umbla pe centru în busturile goale fincă îşi pierduse bluziţa. Şi sunt sigur-sigur că nu şi-a dat seama de asta decât 15 minute mai târziu!

PS: haideţi să fim clujeni, argheleni şi români adevăraţi şi să-l ajutăm pe prietenul nostru ungur! Da? O facem?

24 lovituri, dă-i și tu!

Clujul văzut prin ochi ochelarişti de elveţieni

Nişte neni pistruiaţi cu pielea albă şi care nu-şi dau ciorapii jos cînd fac sex cu femeile şi băieţeii lor au ajuns şi prin Cluj şi, ca demonstraţie a unui IQ destul de lung dacă îl scrii în litere, au tras nişte poze oraşului de mai mare jena, cred că nici în Mogadishu nu puteau găsi sărăcie mai lucie. Şi ca să fie tacâmul complet, au şi scrijelit pe hârtie un articol despre oraşul nostru din lumea a treia, în care aflu că oraşul Cluj e plin de şomeri (într-adevăr, cei 5,85% şomeri ai Clujului e triplu faţă de cei 4.4% ai Elveţiei), câini morţi şi prunci violabili.

Bă, oameni buni: aflaţi că clujenii sunt plini de bani toţi, alfel nu şi-ar permite să supravieţuiască într-un oraş aşa de scump. P-ormă – bă, io drogaţi nu am văzut în Cluj deloc. Deci deloc-deloc! Heroină, coca, meth – ioc, şi io chiar ştiu lume prin urbe; maxim un joint băşit cu oregano se mai miroase din când în când prin crâjme, şi cam atât. Nu mai puneţi poze cu Dacii de pe vremea lu’ Pazvante când nu mai ai loc în trafic de Bentleyuri şi Logane, că mă piş pe ceasurile voastre copiate după cele originale făcute în Vietnam şi Laos; şi aflaţi că noi băteam ruşii la cur când voi nu primeaţi evrei în azil politic în WW2, că eraţi neutri, şi îi arestau faşciştii la bariera de la graniţă şi-i suiau în vagoane de vite cu destinaţia Birkenau, şi voi ştiaţi asta şi vă făceaţi că plouă pe litoralul vostru (ironie evidentă).

Şi pentru că de obicei în ţara voastră în care mori de plictis banul vorbeşte mai tare decât mintea raţiunii, aflaţi că eu, unul, m-am hotărât ca de azi înainte să boicotez orice produs elveţian pe care-l văd pe rafturi până nu îşi cere scuze site-ul vostru de kko. Şi ca să vedeţi că Groparu nu glumeşte, de azi înainte nu mai folosesc nici în ruptul capului fontul Helvetica. Am zis!

137 lovituri, dă-i și tu!

Anti-diabetici din Cluj, uniţi-vă!

“Bună, Gropare,

Iţi scriu din partea sanofi-aventis, o companie care lupta de multi ani impotriva diabetului. Asta am făcut anul trecut:

Îţi adresăm o rugaminte. Anul acesta “lupta” se concretizeaza într-o acţiune la Cluj, acţiune pentru care avem nevoie de ajutorul bloggerilor clujeni.

Joi, pe 9 septembrie, va avea loc “Marsul clujenilor pentru combaterea diabetului” (facebook). Cea mai mare dorinta a noastra este sa strangem cat mai multi participanti la marş. Pentru fiecare participant, Centrul Clinic de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice va primi din partea organizatorului o donaţie de 10 RON.

Avem nevoie de ajutorul tau pentru a populariza acest marş, astfel încât să avem cât mai mulţi participanţi, iar Centrul să obţină o donaţie cât mai mare. Aşa că te invităm să participi la marş, dacă poţi, şi te rugăm frumos să publici invitaţia pe blogul tau. Asteptam toti clujenii joi, la ora 19:00, in Parcul Central, pentru 30 de minute de miscare. Iar 30 de minute de miscare zilnica reduc cu 40% riscul de diabet…. (mentionez ca nu vrem sa publici numele organizatorului, ci doar sa vina cat mai multa lume).

Ne poti ajuta?”

No: ghiciţi voi amu ce i-am răspuns distinsei doamne! Dacă citiţi mesajul ăsta, deja sunteţi prea aproape.

17 lovituri, dă-i și tu!

O familie de tigani

Nu va zic cum am scăpat foarte razant de încă o tăiere de curent, că am şi crezut că le tai vinele. Dar venind pe drum de la Electrica să mă regrupez cu nişte colegi care păpau în oraş, am stat să-i aştept la colţ de stradă.

Moment în care au apărut ei.

El cu ceva Burn în mână, că cafeaua-i scumpă; ea cu doza de Holsten, ca o pirandă care se respectă; pruncii fiecare cu sucul si gustarea lui/ei.

Se opresc la un metru de mine, io nu mă feresc de ei, că n-am de ce.

Pruncul scoate din ambajaj nuş ce, vede coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă ambalajul la coş.

Prunca (bag samă că deja era bună de măritat, dacă nu cumva prea bătrână) scoate şi ea ce avea din ambalaj, vede şi ea coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă ambalajul la coş.

Ea, care mai avea doi gâţi de bere, îi dă groapă, vede şi ea coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă doza  la coş.

Un nene vine pe trotuar, nu are loc sa treacă de familie. Se opreşte, ostentativ. Îmi zic în gând: “să vezi amu ce-i va scoate şi-i va băga!” Nenea zice ceva, io nu aud, că e cu spatele la mine. Ţiganu’ începe să zâmbească, piranda zice “Scuzeeee…!”, şi îl trage pe prunc, să aibe loc să treacă nenea. Nenea trece, întoarce capul să vadă dacă nu trece vreo maşină, zâmbea şi el, bag samă că făcuse o glumă cu ei.

No. Chestii din astea se petrec la Cluuuuuj.

56 lovituri, dă-i și tu!

Cum se alege un costum de mire

(învaţă, man… că sigur nu ştii!)

Deci mai aveam 2 zile până să mă însor, şi vreo 47 de chestii de rezolvat. Între ele – să-mi iau un costum de mire necocălar, fără prea multe sclipiciuri şi paiete. Negru – să mă pot şi mormânta în el, 2 în 1.

– TU ÎNCĂ N-AI COSTUM?!?!?!?!

O picat reţeaua Vodafon 3 zile şi s-or ars patru zeci de stâlpi de telefonie mobilă când mi-o urlat o dată mamaşa în telefon, cu glasul disperării.

– Mamă… acum nu mai e ca pe vremea voastră. Amu sunt 80 de magazine de costume în Cluj!
– 80? zice mamaşa. Mult, mult. Şi dintre astea… câte au marfă de calitate?
– Vreo 2… 3, zic.
– 2-3? Mult, mult! zice mamaşa.

Ei bine, da: aţi fi surprinşi să aflaţi câte magazine, în ciuda crizei care umblă ca proasta pe mapamond, într-adevăr au marfă! Nu avem model pt dvs, nu avem în spate alte modele, nu primim decât peste o lună, staţi puţin că vin imediat, Nuţi, ai făcut cafeaua?, vă putem ajuta cu ceva?, închidem în 3 minute, nu avem veston care să nu facă cute la burtă, nu, nu colaborăm cu nimeni care să vă facă tivul la pantaloni, aveţi nevoie de o mărime mai ciudată la costume, nu se mai fabrică costume cu doi nasturi la veston (!!!).

Până am ajuns la magazinul Central – un loc în inima Clujului. Unde m-o luat în primire o tanti pe la 45 de ani – încă verde. S-o uitat la mine, şi mi-o glăsuit:

– Ştiu io exact ce costum vă trebuie!
– Ghe mire, fac io pe deşteptu.
– Stai aşa!

Şi-mi aduce un umeraş cu o chestie neagră pe el. Io mă îmbrac, şi încep mofturile. Femeia se uită la mine, şi zice:

– Nu, nu ăsta. Stai aşa.

Deja mă tutuia.

– Ăsta-i, zice ea, şi îmi înmânează alt ţol. Amu să văd la ăsta ce vină îi mai bagi!

Îl iau pe mine. După tonul ei am înţeles că îmi şi pârleşte vro două dacă refuz costumul, şi mă scoate afară în şuturi; apoi mă dă cu catran şi fulgi de găină şi mă plimbă prin târg călare pe o prăjină.

– Nu aşaaaaa…. nu aşa! În primul rând ia şi pantalonii de la costum pe tine! Nu îi proba cu pantalonii de stradă, că îţi cade costumul rău. Aşa. Acum ia-ţi şi pantofii cu care mergi la nuntă. Buuun… Acuma stai să-ţi dau cămaşă, să probezi.
– Da’ am tricoul…
– Nu! Nu cu tricou. Probezi cu cămaşă! Tricoul îţi face cute la torace, d-aia nici un sacou nu ţi-i bun.

Se uită la mine cum îmi dezvelesc bustul meu de grec în criză.

– Cureauă ai?
– Păi nu o am,… că încă nu am cumpărat pantalonii, nu ştiu încă după ce gaică să îmi iau cureaua!
– Stai aşa.

Şi revine cu o curea de piele, pe care începe, ca o nevastă cu un soţ ‘andicapat, să mi-o treacă pe la mijloc, în timp ce eu mă uitam la ea prostit.

Şi atunci, în timp ce mă ajuta cu cureaua, era cât pe ci să se întâmple.

Era cât pe ci să mă atingă la ciucurel. Ca din greşeală.

– Staţi, mi-o pun eu, cureaua, staţi… şi mă smulg, ca proasta la pwlă.
– No? cum îţi vine? mă întreabă, în timp ce mă mângâia pe piept ca să-mi încheie nasturii de la cămaşă.
– Bine, foarte bine! gem eu.
– Stai să-ţi aduc o cămaşă mai potrivită, zice tanti, şi mă ia de gât cu un metru de croitorie apărut de nu ştiu unde, să-mi ia măsura; apoi mă mângâie pe ceafă!

Aproape mă apuc să mă bat cu ea; dar izbutesc să mă uit în oglindă. Costumul îmi vine ca turnat de Felix la Securitate – adică impecabil.

Ca norocu’.

– Gata! strig. Gata!
– Uite! Uite ce bine-ţi stă! şi îşi trece degetele prin părul meu de 1 cm, să mă pregătească; şi vine spre mine, parcă să se uite şi ea în oglindă să mă vadă din perspectiva mea, şi să se lipească oleacă de Groparu .
– Îl iau… îl iau! Cu tot cu curea! Cu tot! Gata!
– Stai să probăm cât să-ţi facem tivul la pantaloni…
– Nu trebe! Nu trebe! Mi-l fac io, mi-l lipesc cu silicon… gata! Gata!

Şi am fugit cu marfa sub braţ, mai orfan de ceva sute de lei. Că no, mi-o trebuit şi cureaua, şi n-am mai avut răbdare să stau să mă ajute să mi-o dau jos.

– Să vii să-mi spui cum o fost! o mai strigat după mine.

53 lovituri, dă-i și tu!

E timpul să vă cumpăraţi apartament în Floreşti

Articol publicitar marcat cu (P).

Pentru neclujeni (îmi pare sincer rău că sunteţi aşa, nu e vina voastră, e vina naturii): Floreşti e o comună pe lângă Cluj, foarte lipită de el – un soi de Bragadiru.

Deci: acum chiar e timpul să vă luaţi apartament în Floreşti.

În Floreşti preţurile au scăzut ridicol de mult: cu sub 30.000 un apartament de 2 camere de 52 mp este croit să vă satisfacă cele mai exigente dorinţe; la 40.000 deja puteţi spera la 3 camere – 64-70 mp, iar cu 50.000 4 camere cu peste 100 mp vă vor oferi cele mai bune condiţiuni pentru a creşte o familie numeroasă şi pentru a vă caza prietenii care vin mereu la Cluj – mai la un spital, la o admitere sau la un doctorat.

Finisajele se pot negocia cu dezvoltatorul, care în ultima vreme a devenit execrabil de politicos şi de amabil cu potenţialii clienţi.

Locuri de parcare sunt berechet, şi numeni nu va sta să vă pândească pe geam să nu le ocupaţi garajul: toţi oamenii stau înăuntru, relaxaţi în apartamentele lor.

Pădurea este la maxim 2-3 kilometri.

În Floreşti nu a ajuns norul de cenuşă al vulcanului islandez R%TJ!@GHIUJN=)&¤¤#%¤.

În Floreşti nu sunt ţânţari, deloc nu sunt.

Norul de praf din Sahara care face deja prăpăd în România va ocoli Floreştiul.

Totul se datorează, bine-nţeles, putorii de căcăreze de la firma de pui din imediata apropiere.

32 lovituri, dă-i și tu!