Prima zi de grădiniţă

Nimeni şi nimic nu te pregăteşte pe lumea asta de prima zi de grădiniţă a lu’ fiu-tău. Absolut nimeni şi nimic. Părinţii tăi au fost prea ocupaţi să te-nveţe să scoţi degetele din nas când ţi le bagi în gură, iar prietenii cu copii mai mari nu vor recunoaşte niciodată că au plâns ca miresele.

Aşadar: reuşim, după ce am transpirat niţel sânge, să ne înscriem Gropărelu’ la grădiniţa de stat. Dacă aş fi luat Nobelul cu Usturoiul, cred că mă bucuram cu vreo 60% mai puţin.

Duminică, înainte de începutul şcolii, facem prima dată un drum cu Gropărelu’ la grădiniţă să-şi cunoască şi el viitorul abator şi să nu ne facă crize dimineaţa. Îi explicăm: aici e toboganul, acolo e intrarea, tranşarea se face în camera aia cu Mickey Mouse pe perete. Ne încearcă un soi de gheară de Alien în vintre, dar reuşim să nu sughiţăm de spaimă.

Şi urmează frumoasa zi de luni dimineaţa. Începutul şcolii. Ziua de care am zis că nu-i voi mai permite niciodată să mă terorizeze. Dar, aşa cum aveam să aflu, de-abia acum urma să înceapă să facă asta.

Aşa cum v-am mai repetat, eu locuiesc în Floreşti, la circa 10 km de centrul lumii civilizate; facultatea Gropărelului se află hăpt în cealaltă parte a oraşului. Asta înseamnă că ne intersectăm zilnic cu vreo 60.000 de maşini cu copii (vreo 20.000 în Floreşti, restul în lumea civilizată). 20.000 de oameni din Floreşti care au zis toţi ca noi: ne trezim pe la 7, la 7:30 – 7:45 pornim către oraş.

Luni dimineaţa. Ne trezim cu noaptea-n cap, mergem să ne trezim preşcolarul:
– Gropărele! Hai, trezeşte-te!
– Imediat. Acum dorm, zice el.

Abia îl adusesem de la bunici, unde i se permisese să facă orice voia el, şi acuma urma să ne chinuim să-l reobişnuim cu înregimentarea; aşa cum cei dintre voi care aveţi deja copii ştiţi, e mult mai uşor să-i pui un sutien cu 6 cupe unei pisici decât să redisciplinezi un prunc. Aşa că ne apucăm să-l gâdilim, să-l pişcăm uşurel şi să-l pupăcim. Într-un final, Gropărelu’ deschide felinarele şi se uită la exterior: doi părinţi albaştri de panică, deci uşor manipulabili; şi o vreme din aia de iarnă norvegiană, cu ceaţă şi ploaie de zici că curgea Bacovia din cer.

Şi, neliniştit, începe să zbiere colosal.

Urmează o ceartă scurtă cu nievasta (“E fiţos ca tine! Şi ca familia aia a ta!” – “Ce? Că cu tine seamănă aşa puturos, că io mă scol şi la 5 dimineaţa dacă trebe!”) din care iese, ca de obicei, învingătoare, iar când Gropărelu’ ne vede distruşi de emoţii se lasă, într-un final, dus la baie. Unde îşi începe rutina de dimineaţă: pişu la WC, spălat pe pleoape şi nu, nu vreau să mă spăl pe dinţi.

Îşi mănâncă apoi cerealele cu lapte, dar nu înainte de a sublinia că în dimineaţa aceea nu are chef de mestecat scuipîndu-ne fulgii de ovăz cu quinoa în ochi de-a dreptul, că am şi zis că-l fac lunetist.

Urmează alt deliciu: îmbrăcatul. Nu vreau bluza albă, vreau bluza cu Bob Constructorul; vreau ciorapii cu Spiderman, a, şi ia stai să mai urlu un pic, că mi se păre că e prea liniştită dimineaţa!

Coborâm la maşină pe sistemul “doi paşi în faţă şi trei îndărăpt”, ne suim în maşină şi-i dăm cheie. Căutăm Radio Itsy Bitsy, să nu-i fie urât preşcolarului (din anumite motive, Gropărelului nu-i place Radio Guerrilla, el făcînd şi demersuri la CNA pentru suspendarea licenţei de emisie), şi pornim.

Apoi ne amintim că i-am uitat sticluţa cu apă. Ne întoarcem, fuga repede sus, pornim din nou.

Şi ieşim în drumul mare. Unde găsim ceea ce ne temeam mai tare: o aglomeraţie ca în vremea exodului lui Moise.

Şi stăm în maşină, cu ambreiaj-frână, ambreiaj-frână.

Hai pe dincolo, zice nievasta.

O iau pe dincolo, adică pe altă stradă aflată la 2 km. Unde coloana era dublă, căci încă vreo mie de oameni într-o mie de maşini se gândiseră ca noi.

Încep discuţiile de rutină: “uite la ăla cum depăşeşte coloana, tu de ce n-ai tupeu ca el?” “Mami, io nu-s aşa, io-s numa’ blogger!”; “uf, că dacă ştiam de la început că ai blog puneam joarda pe tine de la-nceput!” – d-astea.

Ieşim la drumul mare. Şi începem să ne târâm.
– Da auzi, tu muiere… la cât trebuie să-l predăm pe Gropărelu’ la găgăniţă?
– Maxim la 8:30, că atunci se închid porţile şi nu mai intră nimeni; dacă nu reuşeşti să ajungi până atunci, cheamă Protecţia Copilului să-ţi confişte pruncul, iar pe părinţi îi trage în ţeapă.
– Am înţeles, zic.

Ambreiaj-frână; ambreiaj-frână. La Radio Itsy Bitsy cântă o persoană cu voce de cretă pe tablă. Ambreiaj-frână.

Cam 30 de minute mai târziu, am reuşit să terminăm primul kilometru jumate, şi deja traficul e mai lejer, în sensul că deja circulam cu vreo 4 km/h; aproape la fel de rapid ca şi când ne-ar fi luat Gropărelu’ în cârcă şi ar fi fugit cu noi. Ca să ne menţină în formă, Gropărelu’ mai zbiară din când în când – atunci când depăşim un excavator pe care el dorea să-l vadă mai mult, sau când nu observă un nene care dormea în autobuz cu limba lipită de geam.

După ce ieşim din frumosul Floreşti, prindem zonă liberă, unde-i dăm gaz; apoi intrăm în oraş. Unde ne aştepta alt dezastru. Bară la bară.

Şi stăm, şi încercăm variante, străduţe şi alei; ne chinuim, strângem din dinţi, ne înfigem unghiile în carne.

Într-un târziu apoteotic, la frumoasa oră 8:28, reuşim să intrăm, împreună cu alte câteva sute de părinţi, pe aleea cu grădiniţa. Reuşim să parcăm într-o baltă cât Neajlovul, dar cu mai multe smârcuri, ieşim în viteză şi băgăm un sprint ca Usain Bolt către intrare.

Şi penetrăm în clădire. Unde era un du-te vino de nu ştiai care-i nordul, că o trebuit să-mi scot telefonul.

Aflăm unde e clasa Gropărelului, şi urcăm pe nişte catacombe şi ajungem. La 8:30 fics!!!

Unde ne aştepta alt dezastru.

Din cei vreo 20 de colegi de grupă al Gropărelului, vreo 6 plângeau în tăcere, alţi vreo 8 zbierau de-a dreptul; iar restul plângeau, zbierau şi se duelau cu educatoarele, pe care încercau să le lovească cu capul în buză ca berbecii.

Gropărelu’ se uită siderat la ei, apoi la noi: chiar mă lăsaţi aici?

Găsesc un prunc mai liniştit şi încerc să-l abordez, dar, aşa cum aveam să aflu, prezenta sindromul ăla numit “autism după bombardament”:
– Salut, bărbate! Ce faci? Cum te cheamă?

Dacă întrebam o piatră, sigur primeam măcar o reacţie. Îmi încerc norocul cu altul:
– Ia uite ce băiat frumos…!

Băiatul frumos sughiţa de la plâns ala de tare că nici nu mai putea respira, şi o ambulanţă era cu siguranţă pe drum.

Ridicăm din umeri şi începem să-i schimbăm lu’ Gropărelu’ păpucaşii, să-i dăm jos bluza… Fiind prima zi de creşă, toată lumea venise cu flori scumpe la educatoare: crini, orhidee, kadupule şi calendule; şi io crezusem, zgârcit cum sunt, că sparg piaţa cu crizanteme de la Lidl, 11.99 lei buchetul. Pe care aproape că era să le dau la femeia de serviciu, dar am reuşit să i le smulg înapoi din mână în timp util.

Îl cazăm, apoi o îndemn pe nievasta: meri şi vezi când trebe să vii să-l iei! Şi nievasta se îndreaptă către educatoare, şi încearcă să spună ceva, dar cu la fel de mult succes ca un peşte. Mai încearcă o dată, dar în van; şi a treia oară când încearcă limbajul articulat…

…fraţii mei, nievasta mea, care a fost invitată să joace în The Expendables pe post de Ninja, nievastă-mea care e tare ca stânca şi te face din vorbe şi din unghia degetului mic, începe să plângă, măi fraţilor, ca o căprioară.

Mă duc eu către educatoare, aflu detaliile, mulţumim că aveţi grijă de copiii noştri, Doamne-ajută.

Ieşim afară, unde ne ferim de bolovanul cât Piatra Secuiului care ne cade de pe inimă. Răsuflăm uşuraţi: am făcut-o şi pe asta! Ne despărţim aproape fără nici un cuvânt.

Acum suntem în plin stres post-traumatic, căutăm prihoterapeut specializat pe zone de conflict, rog seriozitate, aştept provincia.

38 lovituri, dă-i și tu!