Moartea domnului Bugs Bunny de apartament

Aceasta este o postare tristă dacă vă plac animăluţele pufoase pe care fetele bătrâne le iau în apartamente, le dau nume gen Fifi, Pufi sau Kiki şi le iubesc. Dar dacă sunteţi nişte brute insensibile, ca mine, o să râdeţi cinic!

Vin ieri seară acasă de la munci târîndu-mi picioarele, ca de obicei, flămând, însetat, obosit şi fără subiect de blog. Înainte de a intra în scară, primesc SMS-ul: “intră la magazin şi cumpără” – şi urmează o listă casnică de alimente plus hârtie igienică, semn că nievasta gropărească se preocupă de circuitul complet al nutrienţilor la noi în familie.

Mă întorc din drum şi intru în magazin, unde – surpriză! – fetiţa roşcată din vecini, cu părul de culoarea morcovilor răzăliţi, cumpăra oarece cu maică-sa.
– Servus, păpuşă mică! o salut eu.
– Săr’naaaaa, zice păpuşa mică.
– Ce faci aici?
– Cumpărături, zice ea.
– Ce-ţi mai face iepuraşu’? o-ntreb.
– O murit, zice ea indiferentă.

Şi ochii copilei coborâră către bocănceii ei cu Barbie. Instantaneu m-am gândit la asta, Bunny suicides.
– L-am mâncat, se bagă mama fetiţei în discuţie.
– Cum??? întreb eu, fără să-mi cred urechilor.
– Apăi da, zice mămica ei. L-am dus la ei mei, la ţară, i-am făcut de petrecanie şi l-am făcut la cuptor cu cartofi, roşii şi condimente.
– Cu cartofi, roşii şi condimente…?
– Da, zice doamna. I-am dat şi lu’ asta mică, şi n-am crezut că o să mănânce; da’ o mâncat până la urmă, i-o plăcut.
– Ai mâncat tu iepuraşu’…?

Nu m-am putut abţine să nu o întreb.

– Îhî, zise ea.
– Şi a fost bun?
– Îhî!

Şi se uită la mine roşcat, drept în faţă. Albul ochilor ei era uşor injectat de nişte vinişoare de un roşu aprins. Mă aflam în faţa unei ecranizări după Stephen King.

Tre’ să mă mut din blocu’ ăsta în care copiii roşcaţi îşi mănâncă animalele de companie şi le mai şi place.

26 lovituri, dă-i și tu!