Doamne multam ca nu avem Barnevernet si-n Romania

Deci zilele astea, după cum vă ziceam, fiu-meu cel Gropărel zace în casă, cu piciorul țeapăn în gips, șontâcăie prin camere ca un cocor și o enervează pe maică-sa, care lucrează de la domiciliu, cu miorlăituri de copil nefericit și beteag. Așa de tare, că-mi vine să chem o echipă de detonare de bombe teroriste atunci când vin de la serviciu și apăs pe clanță (sindromul butoiului de pulbere). Asta e, nu putem chema bunicii să ducă pe brațe copil de 20 de kile, că dupa aia ne procopsim cu mai mulți membri ai familiei prin gipsuri!

Și no, așa cum sper să nu aflați niciodată, să ții un copil de 5 ani în casă nu e cu mult mai greu decât să spargi atomi de plutoniu: nu ai nevoie decât de o armată de savanți nord-coreeni cu pistolul la tâmplă.

Și azi s-o întâmplat inevitabilul: pe lângă că are piciorul în gips, pe lângă că se tot lovește de mobile când îl ducem în brațe pentru că se tot agață de tocul ușilor ca să obțină o reacție de la noi… azi s-o jucat cu un scaun, s-o enervat că maică-sa nu i-o dat a 128-a oară tableta, și s-o pălit destul de nasol la arcadă când a tras de spătar către cap.

Și amu stă întins, cu piciorul în gips și arcadă à la Rocky Balboa, și se uită în jur, căutînd cu furie de ce să se mai lovească! (vom reveni cu amănunte, pls nu spuneți norvegienilor! pls).

6 lovituri, dă-i și tu!