citesti si te crucesti

Cu limba te cruceşti.

Lapte pentru cafea

Sor-mea e soră pediatră. Şi se ocupă de prunci, of cors.

Până să plece şi să se mărite cu altul prin străinătăţuri, sora mea o lucrat la Leagănul de Copii din Sibiu. Mai pe româneşte, un fel de orfelinat pentru copii abandonaţi sau proveniţi din familii mega dezorganizate. Sugari toţi. Nu, nu le dădea ţâţă, deci ne potolim.

Şi, într-o dimineaţă, două colege descoperă că nu mai aveau lapte pentru cafea. Tragedie greacă, doamnelor şi domnilor, căci o soră medicală fără cafea cu lapte se simte ca un potcovar polonez într-un costum de gheişă, într-o piesă de teatru iraniană.

Tu! zice una. Hai să ne băgăm lapte praf, că uite, o rămas de la prunci, de pe secţie; că iară le-o făcut infirmiera 4 tone. Hai să ne băgăm din ăsta! Gata, tu, zice cealaltă; şi deşurubează ele frumos tetina, îşi toarnă în cafeluţe şi se ocupă în continuare de pauza aceea binemeritată, discutînd despre o chestie nou apărută în ţară, numită internet café.

Şi stau ele şi vorbesc, mai pleacă pe secţie, mai revin să îşi termine discuţia (eufemism, deoarece femeile nu termină niciodată discuţiile; deci pe bune, niciodată!). Şi la un moment dat vine ţiganca secţiei.

Ţiganca secţiei era pe la vreo 450 de ani, mai avea vreo 4 dinţi în gură, puţin păr pe cap şi tocmai născuse al paişpelea plod. Fincă la Leagănul de Copii mai adăsta pe acolo ocazional şi câte o amărâtă, gen fată de 19 ani de la casa de copii care rămăsese gravidă, şi care năştea acolo şi mai găsea adăpost încă vreo câteva luni după naştere; sau o ţigancă bătrână, care trăia pe străzi şi care îşi dăduse toţi ceilalţi 13 copii, făcuţi fiecare cu alt bărbat, pe la orfelinate, prin ţară.

Şi ţiganca secţiei se uită prin jur, surorile medicale o hâşâie, ea revine peste 2 secunde, şi vede sticla aia goală!

– Tu! începe ea să urle. Tuuuu! Unde mi-i, tu, laptele, tu, că m-am muls să-i dau de mâncare la copilul meu, tu, şi voi de ce l-aţi aruncat, tu!

38 lovituri, dă-i și tu!

Ce a patit Sorin Ovidiu Vântu

Hop şi eu, până nu scapă iară de la zu haus!

Când am mers prima dată la pescuit în Deltă, pe Lacul Roşuleţ, în drum spre locul de pescuit am trecut cu barcazul lu’ nea Aurel (îl ştiţi pe nea Aurel din Sulina, nu?) pe lângă moşia lui SOV de pe Lacul Roşu. Şi zicea nea Aurel că de când o pus lăbuţa pe fosta gospodărie de partid de pe Roşu, nu mai lasă nici un pescar să îşi pună plasele pe ditamai lacu’; că are oameni cu puşca (!!) care patrulează zona, şi dacă prind un pescar cu plasele îi aruncă peştii înapoi în baltă, deşi concesiunea lui se limitează la un colţ de lac, nu la tot luciul de apă. Şi mai şi momeşte zilnic la extremitatea unde e conacul, de toţi peştii din baltă, vară-iarnă, numai acolo stau. Deci ţapă, dijaba mergi în Deltă să prinzi capturi. Şi că planul lui de mogul hrăpăreţ ar fi fost să puie mâna pe tot luciul de apă din Deltă, să-l concesioneze, să fie numai al lui.

No… io zic că nu are rost să plecăm urechea la ce zice unu-altu, că dupa aia iar tindem să credem legenda aia cu Ceauşescu care a tăiat cu laserul tancurile ruseşti strânse la Prut să ne atace ţara, prin anii 70.

Daaaar… eram tot în Deltă, şi, tocmai ne împrietenisem cu dom’ Negrilă (îl ştiţi pe dom’ Negrilă din Sulina, nu?) în jurul unei pălinci de Sibiu, pe la 11 dimineaţa. Dom’ Negrilă venea la pescuit cu o Dacie ca a Groparului, şi instantaneu i-o plăcut de noi, că noi suntem chiar o gaşcă faină.

Şi zice dom’ Negrilă: să vă zic una… că vine SOV în Sulina, să plece la moşia lui – fosta gospodărie de partid, no. Şi debarchează la debarcader şi face doi paşi pe chei, să-şi dezmorţească cusăturile înainte de a se urca pe barca lui cu motor care să-l ducă la moşie. Şi cum se plimba el aşa, şontâc-şontâc (atunci am aflat şi eu că SOV e şchiop, că nu mă pasionează viaţa şi opera mogulilor), ce păţeşte? O cotarlă de câine vagabond, pe care nimeni nu dădea doi bani, mic, negru şi urât, şi şi sperios din cale-afară, cea mai mare colonie de păduchi de câine din Europa de Est, odată numa’ mi ţi se repede, şi înainte să-l poată opri vrun badigard, mi ţi-l muşcă zdravăn, mârâind, pe Vântu de piciorul sănătos, de toată Sulina o înţepenit! Şi dupa aia toată Sulina o început să râdă, că cine dreq o mai văzut pe lumea asta mogul şciopătând din ambele picioare! Cine, cine! Spune-mi cine, cine!

17 lovituri, dă-i și tu!

Macelarul roman in Germania

Înainte de a scoate alte informaţii despre concertul Meidăn (între noi fie vorba, încă mă recuperez), vreau să vă zic povestea măcelarului sas plecat aiurea. Aiurea, în Jermanica, adică.

Io, fiind din Sibiu, cunosc ceva saşi plecaţi la vaterland-ul lor, în Jermanica. Pe vremuri, pe bani buni, nu amu, când te angajează neamţu’ să-i culegi căpşunii şi primeşti 200 euro pe an, din care îţi trage 400 euroi pentru cazare în rulotă, 30 in cameră.

Şi unul din saşii ăştia plecaţi era mega măcelar. Deci mega! Tăia tot ce mişcă, tranşa, belea, jupuia. Cojea, epila, făcea pedichiura.

Şi merge nenea măcelaru’ în Jermanica, la o măcelărie, să dea o probă de lucru. Nemţii – impresionaţi, ein folk, ein land, ein măcelar.

Îl angajează, pe bani frumoşi. Şi numaidecât începe sasul nostru să muncească, exces de zel, ore suplimentare, toată lumea mulţumită, aiaiai, cât arbeit bagă.

Şi când se gată luna, merge să-şi ieie salariul. Că nu era cu card pe vremea aia.

Salariu – canci. Mereţi discutaţi cu şeful, io nu ştiu nimic, zice contabila, privindu-l nemţeşte pe sasul care o privea – evident – săseşte.

Şi, la şeful cel mare:

– Ce salariu vrei, întreabă şeful cel mare.
– Salariul meu,… munca mea. Mor copiii de foame, arbeit macht frei.
– Nici un salariu, zice neamţu.
– Ba da, trebe, că am muncit!
– Ai muncit, dar ai şi furat, zice neamţu.
– ???
– Da, ai şi furat. Hai cu mine să vezi ceva.

Şi-l duce la intrarea în fabrica de scos carnea de pe oase, şi-i arată un ditamai preşul la intrare.

– Vezi preşul ăsta? Îl vezi, că doară nu eşti orb, deşi te uiţi la mine săseşte. No. Preşul ăsta, de fapt, e un cântar.
– …
– Da. Şi tu zilnic intrai în măcelărie cu 92 de kile, şi ieşeai cu 104, uneori cu 106 kile. Ba, odată ai ieşit chiar şi cu 119! 119 kile, mă.
– …
– Deci nu am ce salariu să îţi dau, că ne-ai furat la carne de ne-ai rupt, zi de zi. În fiecare zi. De fapt, zi de zi, cum am spus adineauri.

29 lovituri, dă-i și tu!

Ultimul salt cu paraşuta

La Câmpia Turzii zace o bază aeriană terestră, ca să zic aşa, că ea nu e în aer, deşi e aeriană, ci pe sol, deci e terestră.

Ei.

La Câmpia Turzii, un paraşutist de profesie trebuia să facă ultimul lui salt cu paraşuta. Avea deja vreo 40 de ani şi trebuia să iasă la pensia lui specială, că doară nu era nebun să tot sară cu paraşuta şi la 63 de primăveri! Ce, voi nu v-aţi pensiona la 40 de ani pentru 8-9-11.000 lei dac-aţi putea?

Gata cu visatul, reveniţi cu picioarele pe pământul terestru.

Şi se suie omul în AN-ul ăla care trebuia să-i suie în ‘naltul ceriului, în imensul ocean de azur, acolo unde numai stelele, aştrii şi paraşutele – da’ nu alea de hotel, nota bene! – se aventurează. Şi sare, cade în cădere, şi trage de maţele paraşutei din dotare, să nu facă buf de pământuri, să-şi admire maţele cu ce i-or mai rămas din ochi! Paraşuta – cuminte, se dăşchide.

Şi coboară nenea, gândindu-se la destinul lui de paraşutist, până ajunge la doi paşi de pământ. După care începe să caute un loc de aturdizare, sau cum i-o spune când aterizezi lângă Câmpia Turdei.

Şi vede că curenţii îl poartă direct către un câmp cultivat. Pe câmp – o leliţă care îşi plivea bananierii, sau Dumnezo ştie ce-şi cultiva turdenii p-acolo.

– Femeieeee! strigă vajnicul Icar.
– Ha? zice fomeia.
– Fă-te! Că cad! Şi nu vreau să dau păste tinie!
-Ba fă-tie tu! zice lelea. Ce! Că toată ziua numa’ aterizaţi şi aturdizaţi! Că ui ce ceapă mi-aţi făcut! Că de crumpene nici nu am ce mai zice! Porodicile îs tătie varză, şi varza e pe nicări! Şi nici nu mai am nici cărălabi, nici pintrinjel, nici zeler!

Şi omul nu a mai avut unde se feri, că cu turdencele din Câmpia nu te pui când eşti în aer; şi o picat ca chetroiu. Şi şi-o rupt un picior! Şi dupa aia nu o mai putut sări veci cu paraşuta. Decât cu aia de hotel, dar io nu mă pot pronunţa cu privire la acest aspect, căci povestea pe care-am aflat-o pentru azi se opreşte aici.

26 lovituri, dă-i și tu!

Ooo, dar se întâmplă şi la case mult mai mari!

În Franţa, un pârâu cumsecade a rămas fără păstrăvi. Braconaj, poluare, pescuit cu baterie de tractor, ştie-l Dumnezo; cert e faptul că nu mai găseai nici coadă de peşte în el.

Autorităţile locale au făcut un studiu, din care a reieşit ceea ce se ştia deja: că păstrăvii din pârâul acela, extrem de cumsecade, de altfel, străluceau prin absenţă.

Atâta numai că, acolo, plictisiţii lor de funcţionari s-au pus pe treabă. Şi au făcut un studiu de impact, au organizat o licitaţie (probabil fără blat), au accesat nişte fonduri europene, şi cu tam-tam mare au cumărat vreo 5000 de puieţi de păstrăv, să repopuleze apa, că, vorba aia, poisson sans boisson est poison, ori fără peşte pe masă, doară nu şi-or bea ei vinurile lor albe pe burta goală! Ma foi, c’est inacceptable.

Şi au lăpădat ei toată cisterna de păstrăvi în pârâul respectiv, cu mare tam-tam, invitat oficialităţi, beut nişte brânză, halit nişte vin, gata, presă invitată, aducem pârâul cumsecade înapoi la viaţă, iată ce minunat e omul, cum repară el greşalele atât ale lui, cât şi ale semenilor lui. Camus ar fi fost mândru – mândru! – de noi, vajnicii repopulatori de păstrăvi ai celei de-a treia republici.

Şi când a venit îngheţul, fapt ce i-a luat şi pe ei, ca şi pe autorităţile noastre locale, de alfel, prin surprindere, toţi păstrăvii din râu au cam murit definitiv, căci păstrăvii aceia de crescătorie nu văzuseră în viaţa lor piatră franţuzească sub care să se ascundă, darămite gheaţă la mal, frig şi ger franţuzesc! Olala, quel désastre.

Aşa am aflat io de pe Fishing&Hunting Channel!

Update: si de la cetitorii mei, mai intelijenti decat mine, am aflat ca de fapt e a cincea republică, mulţam, Marghioliţa!

14 lovituri, dă-i și tu!