Băi, dar arghelenii ăştia îs daţi dracului!

Mergeam într-o zi prin centru, mai plăteam o rată, mai ocheam câte-o reducere, mă mai feream de câte-un BMW-ist daltonist cu volanul pe dreapta şi număr de Irlanda. Şi ghiciţi voi ce îmi sare în ochi de pe un coş de gunoi?

Exact. O bluză de gajică.

Dau târcoale, adulmec, mă uit urât la lumea din jur: nimic. Feţe de argheleni care văd amu şi abia peste 15 minute îşi dau seama de ce or văzut.

Mă uit mai bine:

Şi văd eticheta.

Bluza era nou-nouţă, măi frate. Nou-nouţă.

M-am uitat, şi of cors că abia peste 15 minute m-am dumirit şi eu: vro jună a spart nişte bănuţi pe ţoale. Oricât ne-am mira noi, asemenea lucruri se întâmplă în regnul femeiesc, încrengătura dependentă de shopping, aripa sfidătoare de criză. Nu e bai, mi-am zis eu, că orice femeie vrea să aibe cât mai multe haine – să aibe şi ele, sireacele, ce da jos. Ce m-a făcut să-mi arăt fasolea de uimire a fost că haina avea etichetă pe ea. Telefonul meu nu a prins chiar aşa cum trebuie bluza, că pozam în contre-jour, dar vă spun eu că avea eticheta pe ea. Deci era nou-nouţă. Deci cineva a pierdut bluziţa, altcineva a văzut-o pe jos, a ridicat-o, a pus-o pe un stâlp şi a lăsat-o acolo în aşteptarea proprietarei, care sper că umbla despuiată prin târg.

Deci de-aia zic io că arghelenii ăştia chiar îs daţi dracului. Nu pentru că probabil e unul dintre cele mai bune oraşe în care să-ţi pierzi ceva; ci pentru că sunt sigur că în ziua aia o tânără domnişoară umbla pe centru în busturile goale fincă îşi pierduse bluziţa. Şi sunt sigur-sigur că nu şi-a dat seama de asta decât 15 minute mai târziu!

PS: haideţi să fim clujeni, argheleni şi români adevăraţi şi să-l ajutăm pe prietenul nostru ungur! Da? O facem?

24 lovituri, dă-i și tu!