Rele de mici
Destinul mă abandonase în autogara din Sibiu. Asta prin grația lui Dumnezeu și a nevestei, care-mi dăduse scutire în acest sens; căci mă duceam în Deltă, la pescuit, și tocmai descărcasem jumate din cala autocarului – adică undițele mele.
Care undițe, firește, nu prind aproape nimic niciodată.
Ele-s de vină, firește.
Oricum, noi mergem acolo pentru peisaj, în primul rând
Din toată gașca de pasageri, pe peron mai rămăsese… seseserăm eu și o studentă (tulai, cum e limba asta a noastră, plină de sese-uri uneori).
Eu îl așteptam pe hinul să vină să mă ia din autogară (aventurile cu el – în episodul următor) (chiar, de ce nu putem folosi termenul autocară pentru a desemna că ai venit cu autocarul și ai ajuns în autogară? Cum ziceam, ciudată, dar și ineficientă limbă avem).
Și… no, pentru că deja rupsesem Facebook-ul în două pe drum, mă uitam în jur… frate-meu, studenta aia mică-mică, că era cam de juma’ de metru, zici că avea limbrici de la mâncare mexicană, așa o mânca în posterior! Că bătea din picior ca o contesă la bal.
O trece la baie! îmi zic eu, dar nu m-am preocupat prea tare, că no, nevoile fiziologice ale oamenilor din jur nu mă prea interesează, decât dacă-s rude cu mine de gradul I.
Și, când să cobor privirea înapoi în Facebook, o aud cum discută la telefon:
– Alo, uni ești? Da’ haidi odatâ! Șie tot faași, îț baț juoc di mini? Stau aișia ca o fraierâ după tini? Sâ ti aștept? Și tu, în luoc să fii aiși, umbli aiurea?
Și alte asemenea o zis la telefon, și pe un asemenea ton înțepat, că fugiseră și câinii din autogara orașului domnului președinte, zici că băuse din lacul ăla pe care vroiau ăia să-l facă la Roșia Montana, și s-or și ofilit toți corcodușii din apropiere.
După vreo 4 minute, intră în autogară, val-vârtej, un BMW din ăla antic… parchează în trombă, din locul mortului coboară un puștiulică în trening, sare călare pe ea, îi administrează un mozol pasional din cărți de Sidney Sheldon, s-o liniștească… îi ia bagajul, o duce aproape pe sus la mașină, de drag, apoi pleacă amândoi spre o nouă aventură, că așa-i în tinerețe…
Și amu: este că nici un pic nu v-o trecut prin minte că studenta aia de juma’ de metru ar fi putut vorbi așa cu, să zicem, taică-su? Sau cu verișoru-său? Sau cu frate-său? Nu, așa-i? Mno, deci eu la asta mă refeream când am pus titlul ăsta, că nu l-am pus degeaba.
Pai cam asa este, broasca mica casca gura mare.
@ sow: io-i zic ”sindromul câinelui mic”. Ai văzut vreodată vreun pechinez cumsecade?
@ groparu: Apoi astia de-ntors oile nu-s prea amabili. S-apoi poate era s-un pekinez nascut in anul pisicii.
Ca de fiecare data, astea care par mici, si dragalase, sunt cele mai dracoase:))
@ sow: Sau ăia care stau în brațele cucoanelor, aiaiai!
@ Mada: Vezi că am impresia că afurisitul ăsta de Groparu ți-o modificat linkul spam, și asta este nasol.
@ groparu: pai, da, normal ca iti aperi interesu’ cand esti un hibrid intre un liliac si un chupacabra si pe una te culci si cu alta te-nvelesti…de cainii din bratele doamnelor, zic.