Copiii zic lucruri troznite

Stau cu aia mică pe WC ca să o-nvățăm cu olița și să scăpăm de pempărși huggies, să aibă tati mai mulți bani de BR, că se anunță vremuri grele.

Ca să nu fugă cu caca curgând după ea prin casă, o țin ocupată și o învăț să zică una-alta: unu-doi-trei, mami-tati-buni, ureche-gură-ochi! (la ochi îmi bagă mereu degețelele în iriși, cred că o să fac urcior din ăla de care nu merge des la apă).

Ajungem la degete și mă gândesc să-l invit pe ficior, să facă și el o recapitulare:
– Gropărel, ia zi-mi cum se numesc degetele de la mână!

Pauză strategică. Bietul de el, se juca Roblox și niciodată nu reacționează bine la întrebările astea din senin. Încep să-l ajut:
– Cum se cheamă degetul ăsta?
– Mare!
– Bun. Ăsta?
– Mic!
– Bun! Și ăsta? Degetul de fachiu?
– …
– Degetul mijlociu! Dar ia zi ăsta…?
– …
– Hai, ia uită-te un pic: ce am pe el?
– Un inel!
– Exact! Degetul inelar! Acum zi-mi ce inel am?
– …inel!
– Ce inel e ăsta, cum se cheamă?
– …
– E inelul ăla pe care și-l pun oamenii însurați pe deget! (”ăla care distruge vieți!!!”, am vrut să-i zic)
– …
– Hai, mă ficior, cum se numește inelul ăsta? Veri-…