Mi-aduc aminte și acum de fostul meu prof de chitară din Sibiu: Iliuț zis Poulette (pentru că purtase odată în ceva tabără un tricou cu ”puișor” în franceză) care acorda chitările fără diapazon. Rareori mai pișca ”puiul de Mi” (”le poulet de Mi”, hehe) ca să-și acordeze urechea; dar rareori.

Pe vremea aia nu aveai cablu, nu aveai Internet, așa că în Sibiu se socializa și se fornica la greu prin munți. Prejba, Negoiu, Fântânele, Bârcaci, Suru… se urca la munte indiferent de vreme, cărai și chitara cu tine, te împrieteneai cu alți montagnarzi, alipeai chitările, cântecele nu se scriau, se învățau de la prea mult cântat… știți faza aia cu ”chitaristul agață mereu”? Bullshit! Io le cântam ca fraieru’ și ei se combinau ca iepurii, io tot timpul rămâneam neiubit. Bine, poate contea și faptul că eram urât ca foamea și așijderea de schilod, șchiop și sașiu cu spume – dar asta-i altă poveste, s-o găsit până la urmă una și pentru mine (și ea încă regretă amarnic, firește; ghinion, cum zicea domnul președinte).

Weekendul care a trecut, Sibiul a făcut o mega-acțiune – Sibiu Guitar Meet, organizat de Pune Mâna Pe Chitară, care a adunat 250 de chitariști care au cântat în Piața Mare, #pieledegăină:

Frumos, foarte frumos! Ca răsplată, toți participanții au primit invitații la concertul Joe Satriani, The Shockwave Tour, care va avea loc pe 13 decembrie octombrie la Cluj.

Și acuma, vestea cea bună este că organizacioșii, împreună cu Groparu (pe care-l cunosc personal), vă oferă două bilete gratise la cel mai chitaristic eveniment al toamnei, același concert, același Joe Satriani, dacă-mi comentați frumușel la postarea asta și-mi spuneți de ce doriți să mergeți la concert! Câștigătorul îl aleg eu pe baze exclusiv subiective, faceți-mă să mă râd, povestiți-mi povești cu chitări, cu iubiri pe muzică de chitară, pe aventuri cu chitări, relația voastră cu Joe… orice! Limita este a imaginației voastre, da’ musai să fie și o chitară implicată, cu curbele ei frumoase.

Câștigătorul îl aleg eu luni seara, vă rog specificați în comentarii dacă puteți ajunge la eveniment, ca să nu-l zăpăcim pe Groparu urâtu’, sașiu’ și șchiopul! În rest… Grăbiți-vă-ți, locuri limita-te!

Update: juriul delibereaza intre ultimele doua comentarii. Inc-un pic…

Later update: datorita unor modificari de ultima ora, si Robert Jeff, si Ade primesc cate o invitatie dubla la Joe! Multumesc tuturor pentru comentarii;)

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 8 comments

  1. Tudor Reply

    Gropare il mai aduci tu odata pe Satriani in 13 decembrie? daca da sper ca are repertoriu de Craciun!
    “[..] concertul Joe Satriani, The Shockwave Tour, care va avea loc pe 13 decembrie la Cluj”

  2. Șișca Ioana Reply

    Eu imi doresc un belet la Satriani pentru prietenul meu, un fel de cado’ pentru că mă suportă chiar și când îl cert că “lălăiește” la chitară tot timpul aceleași acorduri.

  3. biaggio Reply

    Adica Joe asta e ceva plagiator a lu` Hrusca de vine iarna pe la noi in concert?

  4. lina Reply

    Acum cam 17 ani aveam un loc intre caminele din Obs unde stateam pe jos si ascultam zdranganitul chitatii (produs de catre altii) la o poveste, la o barfa…

  5. Ade Reply

    Ceai de chitara, la Huda lui Papara
    (nu ca n-am gasit alta rima, dar asta chiar se potriveste)

    Buna, Gropare

    Sunt o cititoare fidela a blogului tau spumos, si clujeanca fiind, regasesc adesea in scriiturile tale locuri si ganduri si simtiri comune (mai putin exprimarea, care la mine, dupa cum vezi, e deficitara). Dar de drag de Joe ma risc si ma arunc cu capul inainte in ridicol sau oriunde, numa’ sa-l auz si io, o data-n viata, live, pe maestru.
    O sa-ti istorisesc pe scurt o amintire draga inimii mele, legata de o chitara pe care am …. Dar mai bine sa intram in miezul povestii :

    An : 1988 (nu bag mana in foc, dar pe-acolo, +/- 1
    Luna: Mai, 1 Mai, ca sa fiu mai precisa (mare sarbatoare, pentru nostalgici)
    Personajele : colegi de liceu, oameni de munte, in anii 1-2 de facultate (tinerete – tinerete, eheheeeeeeei, adica 18-19 ani, sange arzand, sete de viata si de libertate, nonconformism, pe vremea aia toate astea insemnau ceva)
    Situatia : zi libera de la facultate, weekend maxim pentru urcat pe munte si pestereala
    Si ne strangem noi vechea gasca din liceu si punem de-o pestereala la Huda lui Papara, in Alba, la Salciua, Sub Piatra ca sa fiu mai exacta. Cu rucsaci mai mari ca noi, cu bocanii Insulated de Clujana, (avea unul niste bocanci cu talpa Vibram adusi de prin cele Germanii, tare il mai invidiam), cu saci de dormit mari cat niste plapumi, cu pungi cu mancare pregatita de mamici grijulii si pungi cu sticle cu licori magice (procurate pe ascuns), cu chitari, cu catel, cu purcel, cu prietena, pentru cei ce voiau sa traiasca periculos… ce mai, cu tot ce-i trebuie omului cand merge la munte.
    Totul a decurs normal, la inceput, drumul a fost lin, gresat de cate-o dusca de tuica de la mama ei, de cate-o Carpata fumata cu sete prin statii (scapati de sub ochii vigilenti ai parintilor si emancipati de nu se poate, ne faceam de cap, cum s-ar fi spus pe vremea aceea), am luat pe rand doua autobuze paraginite, drum presarat cu lungi perioade de asteptare, si apoi o venerabila mocanita, si am ajuns cu greu, spre seara, Sub Piatra. Acolo ne-am cazat la sateni, in casutele de munte risipite pe vcate-o culme de deal, in fan, prin grajduri, cu promisiunea ca vom fi cuminti, nu vom speria vacile, nu vom bea peste masura si nu vom da foc la dependinte. Era prea frig inca pentru dormit in cort, si pe atunci oricum putini aveau echipamente de munte adecvate.
    Au urmat doua zile de vis (in sensul ca mi le amintesc ca prin ceata, am pastrat vii doar senzatiile, nu faptele in sine), nu -mi amintesc sa fi mancat ceva, desi sigur am facut si asta dar cert e ca am dat gata cu totii o impresionanta gramada de sticle de vin si tuica, aduse cu mari sacrificii de la Cluj de catre toti cei implicati. Si, bineinteles, pe langa ziua de pestereala care a durat de dimineata pana seara, cele mai mununate momente au fost serile, cu statul gramada langa focul de tabara si zdranganitul din chitari. Aveam in grup mai multi chitaristi talentati, si, oricum, toti ne pricepeam mai mult sau mai putin, fiecare cu repertoriul lui, si o tineam asa, toata noaptea. Si da-i cu Beatles, cu Led Zepp, cu Deep Purple, cu Phoenix, cu cantece de la Cenaclu, cu Andries, cu cantece fara sens, ivite nu se stie de unde, dar care ne faceau sa ne tavalim de ras, cu Dire Straits, cu Baniciu, cu orice ne trecea prin cap. Atunci, trantiti pe spate in iarba cruda, cu corpul parjolit de foc si cu ochii pierduti in stele, eram liberi, eram fericiti.
    Ei, si in a doua noapte (a doua zi era duminica si urma sa plecam), cumva agitati la gandul plecarii si apasati de pareri de rau, am cam lungit-o pe langa foc si facand reale eforturi sa terminam si bautura, nu cumva, Doamne fereste, sa ajungem de rusine c-am venit cu ea inapoi. Asa ca odata obiectivul atins, am dat stingerea, lumea s-a aciuat prin sacii de dormit, prin fan, pe langa cate un prieten / prietena mai cald(a) si am incercat sa dormim. Spre dimineata, unul din baieti, trezit pentru nevoi stringente, putin chiaun de oboseala, s-a dezechilibrat si a calcat cu toata greutatea lui de 75 de kile de muschi si zvac fix intr-una din chitari, uitata pe podeaua podului cu fan unde dormeam. Chitara a cedat prima cu un vaiet sfasietor de placaj crapat si-un tiuit de corzi plesnite, care ne-a trezit pe toti. Nu era nimeni prea limpede la cap, asa ca am facut o mica sedinta si am decis in mod democratic s-o « ascundem » intr-o punga de-un leu (pe vremea aia, dragii matusii, acele pungi chiar existau, le-am vazut cu ochii mei si le-am si tinut in mana) in speranta ca proprietarul va uita de ea. Din pacate, chiar si sparta, chitara refuza sa intre in punga, si desi au intervenit mai multi, si cu vorba buna si cu forta, aschiile se agatau de punga si tot ce se auzea ara o fasaiala continua de plastic iinsotita de tiuituri jalnice de corzi si de injuraturi surde ale celor implicati in proces, astfel incat s-au trezit pana la urma si cei care reusisera sa adoarma intre timp. Au urmat vociferari, proteste, ssshhisieli, ce p***la mea faceti acolo, vrem sa dormim, etc etc. Dintre ei, un flacau mai suparat a insfacat chitara si a aruncat-o din pod pe podeaua grajdului, apoi a coborat tacticos si a calcat-o marunt si cu aplicatie in picioare. Alti cativa, care au considerat ca aceasta ar putea fi efectiv solutia problemei, au urcat-o iar in pod, au aruncat-o iar si au mai calcat-o o tura in picioare. Incet-incet, chitara a ajuns aschii marunte, ramanand intreaga doar coada. In aceasta stare, a fost joaca de copil s-o punem in punga si sa mai furam cateva momente de dulce somn.
    Spre dimineata insa, pe cand a inceput vanzoleala, cu trezit, spalat, impachetat, coborat din pod, « bai, care mi-ati vazut bocancul », etc. se iveste si proprietarul intreband in stanga si-n dreapta daca nu i-am vazut odorul. Noi, cu ochii in podea, i-am zis ca nu, dar unul din noi, lasandu-se pe spate, a daramat punga cu resturi de chitara care spanzura din tavanul jos al surii si ochii proprietarului s-au rotunjit si-au iesit din orbite ca-n desenele animate japoneze (alea frumoase, cu Heidi si Sandybell). « Aia e chitara meaaa ? » a articulat cu glasul stins si lasat sa alunece in fund, plin de deznadejde. Noi i-am explicat ca a fost un accident, ca o sa-l despagubim, ca tot raul spre bine, macar n-o mai cara pana-n Cluj si sa riste sa pateasca ceva pe drum, si alte argumente pline de bun simt, care insa nu i-au starnit nici o reactie notabila. Omul parea ca pleznit in moalele capului, ramas fara cuvinte, privea fix la coada care iesea din punga.
    Plini de remuscari si fara sa ne privim in ochi, am decis cu totii sa-i facem chitarii un ceremonial de adio, am asezat in fata surii gramajoara de placaj si corzi si i-am dat foc in timp ce intonam vocal un mars funebru. Am pastrat un moment de reculegere, am varsat ultimele picaturi dintr-o sticla de vin in amintirea ei si apoi, cu mult simt practic, am pus pe foc ibricul cu apa si am facut un ceai, ca atat ne mai ramasese de mancare din tot ce adusesem cu noi si nu era indicat sa plecam la drum chiar cu burta goala.

  6. Robert Jeff Reply

    Deoarece io și muierea suntem clienți permanenți ai festivalurilor de pe la noi, voi povesti despre jazzfest-ul de la Gărâna, unde am fost anu ăsta pentru a 15 oară…
    Am aflat de festival de la niște prieteni . Pe vremea aceea mergeam an de an la Sighișoara medievală și la Sărbătoarea castanelor din Baia Mare, dar ambele au început să se strice…nu mai erau cântările, libertatea, haiducia de odinioară și se impunea o schimbare. Așa că am hotărât să mergem, să vedem ce se-ntâmplă pe-acolo….era a 5-a ediție în acel an. Și ne-am uitat pe hartă, am văzut pe unde trebuie s-o luăm și am pornit la drum cu o mașină împrumutată de la finii noștri, un Renault 19 roșu și mic, de abia încăpeam în ea noi doi, d-apoi bagajele ( a se citi băutura). Și am mers noi ce-am mers până am ajuns la Slatina-Timiș, că așa am văzut noi pe hartă că pe-acolo e drumul cel mai scurt…și am ajuns în sat și ne-am oprit să-ntrebăm localnicii dacă suntem pe drumul cel bun…ei , zâmbind cu gura până la urechi, ne-au spus că da, da , mergem bine și chiar mă gândeam: uite ce oameni de treabă, zâmbitori, gata să te-ajute la nevoie….și am mai mers puțin și am observat că asfaltul dispare, drumul se strică și am zis să mai întrebăm pe cineva, poate am greșit noi calea…erau niște tineri în fața unei case și l-i se luminează fața și râd și ne spun că suntem pe drumul corect și ei îmi zic iar că în satul ăsta trăiesc cei mai veseli oameni de pe Pământ….și mergem și asfaltul dispare și piatra cubică dispare și pietrășil dispare și….drumul dispare….și la un moment dat nimic nu mai semăna a drum ci era mai degrabă o vale pe unde curgea apa de pe munte în caz de ploi torențiale, iar noi înaintam cu 10-20 km la oră, ocolind bolovani și crengi căzute la pământ…și atunci m-am prins de ce erau așa zâmbitori acei localnici: se distrau pe seama fraierilor care întotdeauna vor drumul cel mai scurt….
    Din față nici o mașină, din spate nici o mașină și noi mergeam și nici o casă, nici un om, nici un animal…parcă nici păsările nu mai cântau și Harpia zice: Jeff, cred că noi am trecut într-o altă dimensiune, într-o altă lume… – n-avem noi morocu’ ăsta, zic eu și mergem și mergem și la un moment dat, când am pierdut orice speranță și ne așteptam să ne sară-n cale vreun omuleț verde, am zărit o vacă !!! și am știut că suntem salvați: unde este vacă, este și bărbat – mi-am zis…și într-adevăr, în curând am ajuns în vârf de munte și am coborât apoi, zărind lacul de la Trei Ape și intrarea spre Brebu Nou, loc atât de drag nouă.
    Și chiar am găsit o altă lume în momentul în care am urcat în sat la Gărâna: parcă erai în altă țară, în Germania sau Elveția…cu case îngrijite, aranjate, construcții șvăbești de-alea una-ntr-una, de nu poți vedea ce e în curtea omului, cu porți mari din lemn…nu ne venea să credem ochilor. Obișnuiți fiind cu Sighișoara și alte festuri, am crezut că vom găsi ușor cazare la localnici, că doară au și ei nevoie de-un ban, aici la mama draqului în vârf de munte…și ne-am dus la oameni la poartă să-I întrebăm de cazare, iar ăia se uitau la noi ca la negrii bantu și nici nu cred că-nțelegeau ce voiam noi deoarece toți vorbeau nemțește-ntre ei și ne tratau cu flit maxim. Abia apoi am aflat că aproape toți localnici trăiesc mare parte a anului prin străinătăți și mai vin acasă doar să mai aducă o mașină, să mai repare ceva…să mai asculte o muzică la festival, că-n rest sunt capitaliști.
    Și ne-am cazat în…mașinuța noastră luată cu-mprumut și în prima seară ne-am făcut mangă, bând coniac de casă și bere și am dormit în parcarea hanului “ La Răscruce”, că n-am mai avut putere de ridicat corturi…
    A doua zi a început festivalul, prima ediție pentru noi și a cincea pentru ei…și la un moment dat apare “moșu” Florian Lungu și Harpia, speriată-mi șoptește: măi, ăsta n-o murit? Că io așa știam că o murit moșu…. – păi da, o fi murit în lumea aia, a noastră, dar nu știi că noi suntem într-o altă dimensiune? Aici trăiește bine mersi….
    Și de-atunci tot trăiește și ne vedem cu el an de an…pentru a cincisprezecea oară în 2015…și încă nu ne-am săturat…
    Te întrebi care e legătura cu chitara și cu chitariștii? Păi aici am văzut nume precum John Abercrombie, John Scofield, Kevin Eubanks, Bill Frisell, Scott Henderson, Marc Ribot, Mike Stern, Nguyen Le, Terje Rypdal, care ne-au uns la inimă an de an…

Leave a Reply to Șișca Ioana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *