Românii râde din orice

Una din calităţile noastre indiscutabile, ca naţie, este faptul că facem mişto cu graţie despre orice. Că e semn de inteligenţă, mecanism de supravieţuire sau pur şi simplu oftică pură, nu ştiu; cert e că cu acest lucru îi batem la cur pe toţi, mai puţin pe irlangheji, care rulează fin cu d-alde Wilde şi Shaw; şi mai era unu’, crecă James Joyce, că aşa râs nervos m-o apucat  citindu-l de era să fac un sejur moca la un spital mai special.

Românii fac mişto cu pasiune despre orice, despre unguri, ţigani şi ovrei; avem mai multe bancuri cu scoţieni decât au înşişi scoţienii, şi mereu, da’ mereu! românii din bancurile multietnice la noi se dovedesc (fapt confirmat) mult mai isteţi decât toţi ceilalţi la un loc, că deja încep să mă gândesc dacă n-o fi chiar aşa, că autosugestia uneori schimbă cursul istoriei, mută munţii, dezleagă cununii şi vindecă ipotenţa.

Râdem de popi, de Dumnezeu, de mormântări; şi avem bloggeri cu numele Groparu. Râdem de văduve, de nemţi (care-s toţi proşti!!!), de orice personalitate istorică de orişiunde va fi fost ea, de politicieni, de babe, de Ion şi Mărie, Păcală sau Nastratin. De poliţai, avocaţi, Ceauşescu, Ilici, canibali, Radio Erevan, şefi şi secretare, şi cu o pasiune nemărginită ne râdem de porcuşorul agresiv şi Alinuţa sadică. Şi când nu mai avem de cine să ne râdem, ne uităm la noi înşine şi facem băşcălie despre noi, chiar dacă uneori suntem siliţi să minţim ca să ne iasă poanta (io, de exemplu, cel mai des mint lumea că-s înalt şi frumos şi deştept, când de fapt toată lumea ştie că nu-s chiar aşa de înalt).

Râdem oriunde, la cununii, în biserică, cu colegii, în timpul şedinţelor, râdeam pe înfundate la ora de matematică, râdem în trafic de altul mai prost, la chefuri şi la cumetrii, la mol şi la hipermarşé, tu, râdem singuri şi apoi povestim şi altora, râdem în găşti, toată naţia râde, râde cu poftă. No,… da’ când se apucă lumea, într-un grup, să discute despre ratele lor la bancă…

23 lovituri, dă-i și tu!