Nu exista durere mai mare ca atunci cand iti sufera copilul

Eram pe bicicletă astă-vară cu Gropărelu’, pedalam ca apucații (”ne urmăresc bubulii, hai, ficior, să nu ne muște de adidași!”).

La un moment dat, pentru că la Cluj gurile de canal de pe stradă și pistele de biciclete sunt construite pentru probe de dirt-track, ficioru’ ia o trântă. Destul de serioasă.

Pun o frână zdravănă, de am scornit tot praful din pistele de bicicletă și dirt-track:
– Gropărele… ce-ai pățit?

Eram încurajat de faptul că n-o dăduse pe Pavarotti; dar, la o privire mai atentă, îl văd cum se ține de… mno, știți voi, era cu mâna la furtunașul sacru al bărbatului.
– Gropărelu’!!! Tati, ești bine?
– …nu, schiaună ăsta micu’.
– Ce s-o întâmplat?
– …m-am lovit!

Nefiind deficient de vedere (numai de vederi; n-am mai primit una de la mare de aaaaani și ani!), vedeam și eu!
– TARE?

Broboane reci își făcură loc pe fruntea mea.
– …da…
– UNDE??? ZI UNDE?!?!?
– …nu pot să-ți zic…!
– Vai, dragu’ lu’ tata..

Îmi iau inima-n dinți:
– Ia să văd!

Și îi îndepărtez mâna dintre picioare… moment în care zbiară, de-a dreptu’!
– Așa tare te doare ciucurelu’?
– Da’ nu la ciucurel m-am lovit…
– Da’ unde, Doamne iartă-mă?

Respiră greu și abia îmi zice:
– La picior…

Moment în care Groparu se înfurie:
– La picior? La picior, zici? Ia, sus! Ce-i cu smircăiala asta? Ha? Ce, suntem fetițe, sau soldați???

7 lovituri, dă-i și tu!