Deci tocmai reveneam de la notar, unde am ajutat un cuplu de pakistanez+româncă să îşi cumpere un apartament; şi am aflat ca pakistanezul se căsătorise cu românca din interes (!!), pentru cetatenie, deci va dati seama ce disperare pe capetele lui. Plus ca romanca era cea mai mica fiinta pe care am vazut-o eu vreodata in viata mea, mai mica chiar si decat la documentarele de pe Animal Planet.

Si ma duc la ciainiz. Si in fatza ciainizului, statea chinezu care de regula bucătărea, da’ amu prinsase şi el un moment de respiro. Ma uit la el, se uita la mine (nu cred că m-o văzut, cu ochii ăia mijiţi), şi îi zic:

- Salut!
- Ha? face el.
- Hello, zic.
- A, servus, zice.

Intru înăuntru, îi zic la româncă:

- “Pui” cu nush ce, orez (am pus ghilimele fincă poate numa avea gust de pui, da’ era carne de gândac de bucătărie).
- La pachet? zice.
- Da, zic.

Stau o clipa, imi vine calamburu, si nu ma mai aptin:

- Serviti si la paRchet?
- La ce???
- La paRchet, zic eu, si-mi vine sa râd, ce genial pot fi eu în zilele de marţi.
- …, face vânzătoarea, globulizându-şi ochii a nepricepere.
- Nu te-ai prins? Pachet, paRchet… zic eu.
- Nnnnnu ştiu… oi fi eu obosită, zice ea, şi tace, că mai aşteaptă explicaţii.
- Păi mă gândeam că ce tare ar fi să serviţi şi la paRchet, nu numa la pachet, zic, dar acelaşi zid de necooperare îşi închide uşa în faţa mea.
- Dă-i pace, zic, numa dă-mi odată puiu cela. Mersi frumos! Pa, spor.

Ies. Afară, acelaşi chinez:

- Servus, zic eu.
- Hello, zice el.