Fecioara Maria – partea a doua

Peste tot, în patria mea, de Rusalii, românii pleacă de acasă. În scopuri de prevenție, străzile patriei mele sunt pline de polițiști. Eu, care mă feresc cât pot de mult de încălcarea legilor, transpiram abundent și mă pregăteam de amendă pentru transport de copii făr scaun special. Plus că nici nu știu să negociez cu poliția și mai și recunosc din prima când sunt prins cu mâța-n sac, fără să mă trag pe posterior. Dar no, n-o puteai lăsa pe Fecioara Maria pe drumuri!

– Și tatăl copilului? nu mă pot răbda să o-ntreb.
– Api, nu recunoaște băiețelul.
– Da’ cum așa?
– Uite-așa!
– Și nu-l dai în judecată? Pentru pensie alimentară?
– Nu! zice ea.

Pauză.
– Pe mine m-or dat afară din casă părinții, zice. Nu le place că am copil din flori.
– Nasol! zic. Și acuma unde mergi?
– La Gilău, la cineva! zice.

Nu întreb la cine. Cu cât știi mai puțin, cu atât ești mai puțin impresionabil; plus că eviți momentele alea penale când ești mințit și tu îți dai seama de asta.

Apoi o văd în retrovizoare cum moțăie.
– Dacă ți-e somn, dormi! îi zic.
– Nu mi-e somn! zice.

Totuși, adoarme.

Și începe să se pârțâie. Miros de corp obosit, copt în soare și hrănit cu junk food de pe marginea șoselei. Silențios, dar criminal. Amestecat cu pestilențele care-i izvorau de la subțioară, din cizme și de prin alte zone cu mult păr intim (presupun, pentru că, mă iertați, nu am experiențe cu femei supărate pe săpun), efectiv mă simt ca un păduche lat captiv într-un fald de grăsime peste care torni amoniac.

Tușesc – dar încet, ca să nu trezesc mămuca și să începem iar o discuție din aia penibilă.

Pruncul se mai miorlăie nițel, din când în când.
– Raul, taci, mă mamă, lasă-mă să duorm!

Aștept să văd dacă-l și articulează, așa cum fac un miliard de nebuni de pe planetă care cred că o scatoalcă dată unui prunc de 11 luni ”pentru că e rău” îl va învăța să fie cuminte; dar mama nu-și lovește copilul. Măcar atât.

La un semafor, mă uit în spate, pentru că pruncul plescăia din gură de aproape o oră: da, nu dormea și era cumințel, sărăcuțul, și era atâta de fascinat de mersul cu mașina, că se uita non-stop, de pe banchetă, la schimbătorul de viteze!

– Stai, nu mă duci la Gilău? zice, când vede că nu mă duc pe autostradă.
– Nu! zic. Mă duc la Cluj.
– Aidi, bre, nu mă poți lăsa în Cluj! Am bagaj, bre, am copil mic! Du-mă la Gilău!
– Nu mai am nici benzină pentru asta, și tre’ să-mi și iau copilul de la grădiniță! Te duc la stația de buz către Gilău, și-ți dau și 10 lei. Liniștește-te.
– Uau, ce ai aici? zice.

Așa cum v-am zis, cu o săptămână înainte fusesem la ceva sindrofie, unde un blogger prieten clujean Rus Cameliu mi-o umplut mașina cu mâncare. Printre gustări – niște Oreo, rămas prin spate.
– Ia să văd ce gust au!

Și începe să cronțăne fără să ceară voie. Să fie sănătoasă!
– Dă-i și la prunc! o îndemn.
– E, nu mănâncă el din astea…

Opresc să bag benzină. Îi iau un sanviș pe care îl halește fără speranță, fără să lase nici o firimitură.

Ajung în Clujul paralizat de lucrări și de oameni care pleacă la Felix și la munte de Rusalii. Întârzii la grădinița lu’ fiu-meu, nevastă-mea își cară rucsacul cu ditai laptopul de firmă prin căldura aia turbată, totul ca să o duc pe Fecioara Maria la autogară.

O parchez, o scot afară, îi duc bagajele pe peron. Îi arăt unde este biroul de informații și îi dau zece lei.
– Rămâi cu bine! zic.
– Da! zice ea.

Mă uit la ea lung.
– Cu plăcere, femeie!
– Da, mulțumesc!

Mă întorc la mașină și cobor toate geamurile. Fac curent cât pot, îmi iau nievasta și copilul de pe drum.
– Femeie! zic. Trebuie să vindem mașina asta. Musai.

La 7 zile de la eveniment, după multiple dușuri furioase, tot mai simt mirosul ăla de gorgonzola în nări.

Al vostru sincer, Groparu, inima de aur și fraierul blogosferei, care de acum va citi prima dată site-urile de car pooling dacă i se mai face chef de ajutat români.

12 lovituri, dă-i și tu!