Echilibru

Eram în clasa a 11-a când am pornit să fac creasta Făgăraşului, eu şi prietenul meu din grădiniţă, pe nume ‘Neaţă (apelativ diminutival de la Bogdăneaţă).

Bocanci de armată, rucsaci cu cadru, nişte haine, o tablă de slană şi puţină pâine cu noi, bani mai deloc, că eram elevi – şi haidam! După ce mi-a luat numai 4 ore (!) să-mi fac rucsacul. În aşa fel, că a trebuit să mergem cu taxiul până la gară, un lux rezervat, pe vremea aceea, numai chiaburilor.

Ajunşi în gară, ne lăsăm rucsacii în tren, apoi eu dau o fugă la chioşcurile de ziare, să cumpăr nişte integrame; să nu care cumva să murim de plictiseală. Mai aveam, conform calculelor mele, cam 12 minute până să plece CFR-ul.

Nu erau 12. Erau numai 4.

Când am revenit, din trenul meu rămăsese numai o amintire de fluier şi un ultim vagon care se îndepărta cu viteză la capătul peronului; a, şi mâna lui Neaţă care, aflat cu doi rucsaci în custodie, îmi semnala un adio vehement.

Ce era să fac? După alte 5 minute pleca un accelerat către Braşov, în care m-am suit numaidecât; şi, pe drum, l-am văzut pe Neaţă, care coborâse în Şelimbăr, şi căra stoic cei doi rucsaci de 30 kg fiecare înapoi cître Sibiu; spre norocul meu, acceleratul a oprit şi el în Şelimbăr, şi am fugit repede după el, l-am ajuns din urmă… şi dă-i, 6 km până înapoi în gară.

În gară, am rămas să ne evaluăm posibilităţile: să ne întoarcem acasă era imposibil, toţi părinţii noştri râdeau de noi că puteam candida cu succes la Campionatele Ardeleneşti de Lălăit sau de Mocăit (adică de tândălit); singura alternativă era să plecăm cu următorul tren, la 19:40, să ajungem noaptea în Sebeşul de Sus… şi apoi mai vedeam noi, ori urcam noaptea, fără lanternă, până la Suru, ori înnoptam în halta Sebeş.

Am ales a doua variantă; şi am dormit, doi copii speriaţi, în fund pe o bancă de 1 m, cu un miliard de navetişti care plecau către Braşov sau Sibiu la 2, la 3, la 5 dimineaţa, şi noi ne temeam că vor să ne fure rucsacii noştri cu preţioasa slană. Pentru a ne apăra, ne-am înarmat cu o coadă de mătură orfană de pămătuf – pe care o puneam lângă noi ca pe o sabie Ninja.

Dimineaţa, pe la 5:30, când s-a crăpat de ziuă, am pornit-o voiniceşte către Suru; unde am şi ajuns vreo 7 ore mai târziu, şi ne-am furişat la priciuri să dormim câteva ore, că eram distruşi.

Dar cabanierul ne-a scos de urechi afară, că de ce nu-i spusesem nimica; plus că nu vroiam să plătim pentru cele câteva ore de somn de refacere, că nu aveam bani, că-i dădusem pe taxi.

Aşa că am luat-o voiniceşte către vârful Suru, apoi Budislavu, apoi Lacul Avrig; apoi către cabana Bârcaciu. Asta până am dat de o turmă de afine, şi nu a mai fost chip să-l smulg pe Neaţă de acolo decât după ce l-am ameninţat cu constipaţia; dar deja era, aşa cum aveam să vedem, prea târziu.

În drum spre Bârcaciu, am nimerit peste o stână de oi; care era prevăzută cu câini cât un dinozaur pitic de Haţeg. Când spun dinozaur pitic, vă rog să nu vă gândiţi la creaturi sub 3 metri înălţime; şi care aşa fioros lătrau, că pun pariu că nici acum nu mai există picior de urs prin Făgăraş. Câinii ăştia şi-au descoperit o predilecţie pentru Neaţă – care mergea cu vreo 6 metri în faţa mea, să nu-l prindă constipaţia – şi atâta mi l-au hămăit şi amuşinat, că Neaţă şi-a ieşit din pepenii lui ardeleneşti şi a venit fuguţa la mine să-i dau coada de mătură sabie Ninja, fapt pe care l-am refuzat cu obstinaţia care mă caracterizează, pentru că nu trebuie să răspunzi la violenţă cu violenţă. Şi am stat acolo lătraţi ca de neveste timp de vreo 15 minute, până au răguşit câinii şi au plecat vexaţi că nu le-am dat satisfacţie; şi am continuat drumul, dar de data asta Neaţă se făcuse negru de supărare pe mine; plus că era şi constipat de la afine. Şi am ajuns la Bârcaci, şi toată seara şi a doua zi nu am schimbat nici un cuvinţel unul cu altul, aşa de mult poate Neaţă să poarte râca-n el; ba sunt convins că şi acuma îmi poartă sâmbetele, că aşa suntem noi, sibienii, ducem dihoniile şi pe lumea cealaltă.

A doua zi, am păpat un mic dejun săţios cu slană sărată-sărată şi ceapă, şi am purces spre Negoiu, drum de vreo 8 ore; şi după vreo 3, deja ne cam săturasem de urcat; şi, la o bifurcaţie nesemnalizată, am pornit la vale, sperînd din suflet ca acela să fie drumul spre cabană.

Nu era. Era drumul spre un zmeuriş cât Manhattanul. Plin-plin de boabe roşii şi delicioase – aşa cum aveam să aflăm numaidecât.

Am zăbovit acolo vreo 2 ore; şi atâta zmeură am mâncat, că pun pariu că din cauza asta nici acum nu mai există picior de urs prin Făgăraş. Şi, cu burţile pline şi uscaţi de sete, am primit indicaţii de la un baci pe unde să o luăm, şi am purces din nou să urcăm către creste ca apucaţii; nu înainte de a degusta şi nişte telemea sărată, direct de la sursă.

Afară erau vreo 60 de grade la umbră; noi căram la rucsaci de parcă erau tătarii pe urmele noastre, şi asudam cu poftă. Şi ne era din ce în ce mai sete, după micul dejun cu ceapă şi găleţile cu zmeură; până am depăşit şi această barieră a psihicului uman, şi ne-a fost de-a dreptul infernal de sete, că deja mă gândeam să-l asasinez pe Neaţă şi să-i beau sângele, cum făcuse Old Shatterhand cu coioţii în deşertul Mojave sau Nevada.

Şi, după vreo alte 2 ore chinuitoare, am ajuns pe o culme de pe care se zărea, măre, un izvor în vale; aşa frumos, că izvora drept de sub o stâncă, şi avea cam un metru lăţime, poate era chiar un pârâu, dacă mă gândesc mai bine la geografie. Era pe fundul unui hău alpin de vreo 80 de metri, pe care l-am parcus în 13 secunde, record mondial; şi am lepădat rucsacii, şi ne-am cufundat capetele în apa cristalină, de zici că eram submarine montane, şi am băut apă cu urechile, cu pleoapele, cu ochii, cu nasul şi mai ales cu gura; şi-n acel moment ne-am regăsit echilibrul.

Din păcate, fata aceea din Mediaş pe care am agăţat-o în priciul de la Negoiu în seara aceea nu şi-l găsise pe al ei; şi am tremurat toată noaptea învelit cu o pătură vai şi amar (se stricase vremea, acum erau din nou minus 400 de grade în Făgăraş în iulie) pentru că ea nu a vrut să mă primească în sacul său de dormit.

Măcar nu-mi mai era sete.

Echilibrul suprem pentru corp si minte” este noul slogan al apei minerale naturale Bucovina, cu un continut optim si echilibrat de minerale. Plecînd de la calităţile sale, prin acest concept, Bucovina readuce în atenţia consumatorilor importanţa hidratării cu o apă de calitate ce le va asigura starea de echilibru pentru corp si minte.

23 lovituri, dă-i și tu!