Delta Dunării 2017, partea a doua: ia priviți cât pește n-am prins!

Vântul.

În prima zi de pescuit, după cele vreo 4 știuci prinse (recunosc cinstit! Am prins și niște palincuță, de dimineață, cu hinu‘, pe post de antigel, că nu era chiar caniculă), s-a pornit. La-nceput mai timid, apoi s-a trasformat într-un alizeu în toată regula, dinspre marea aflată la sub 1 km de noi (o auzeam cum se sparge furioasă de mal, cu hohot din genuni).

Și cum bătea! Bătea și vâjâia de ne asurzeau urechile și ne plesneau buzele; și toți ne-am trezit cu fețele buhăite ca regretatul Dem Rădulescu.

În aceeași zi, băieții au cutreierat locul cu barca cu vâsle, au găsit pește (cel puțin așa zicea sonarul) și au hotărât să momească; în acest scop, au montat pe barca gonflabilă motorul de 5 CP, și, când să pornească… păi, aveai mai multe șanse să pornești o Dacie Berlină la -10 grade. Ceva nu-i plăcea: tușea, se gripa, nu pornea.

Întâmplarea – și îngerii lui Însuși Dumnezeu – face ca prin zonă să treacă un băștinaș să-și verifice plasele; care numaidecât s-a oprit să ne ajute, a-ncercat să pornească motorul, apoi a coborât pe mal, a scos motorul îndărătnic, a-nceput să-l desfacă… și, după 2 ore în care a-nșirat toaaaate piesele, bujiile și carburatoarele pe iarbă și a improvizat tot felul de reparații (cu sârmă, patent și ciorapi de damă, firește), ne-am delectat cu un angrenaj care toarce frumos ca un pisic.

Impresionați, băieții dau să-i palmeze 50 de lei.
– Cred că 100 ar fi mai corect, zice pescarul.


Și-un pahar de vin.

S-a momit, s-a lansat la crap, s-a aprins focul, s-a făcut un ceaun…


Salivați, prieten, salivați

…și după cină s-a purces la golirea, pe mai departe, a bidoanelor – totul cu inima plină de speranță, hai, crapule, hai, somnule.

Apoi s-a mers la nani. Știi ce frumos este să dormi într-un cort pe o saltea care se dezumflă în 20 de minute, în locul cu cea mai mare pantă, și toți ceilalți ocupanți să se îngrămădească peste tine în somn? În timp ce afară vâjâie vântul ca apucatul? Și să te apuce claustrofobiile că nu mai poți respira? Film de groază de Kusturica, ce mai.

A doua zi, vântul se-ntețise în asemenea hal, că deja nu se mai putea ieși pe lac.

Verificăm bețele: nu intrase nimic nici la somn, nici la crap, nici la caras, nici la știucă, nici la nimic. Ce naiba?

Mai stăm, mai bem un șpiluc, mai dau la plută (Groparu e mare plutaș), dar nu intră decât mărunțișuri, roșioare și obleți.

Revine prietenul nostru mecanicul băștinaș indigen să-și verifice plasele:
– Da’ haidați la un șpiluc, no!

O venit prin vânt. Ne-o adus și o drujbă să tăiem lemnele, că adusesem cu noi un metru cub de la Sulina, că la ce ceaune facem ne trebuie combustibil serios și ecologic.
– Cel mai prost an! zice omul. Ăsta e cel mai prost an pentru pescuit.
– Dom’ne! Așa ni se zice de 10 ani de zile de când venim în Deltă, deja ne-am săturat.
– Anul ăsta e mai prost decât anul trecut; și mai bun decât anul care vine.
– Dom’ne! N-auzi că așa ni se zice de 10 ani de zile de când venim în Deltă? Ce naiba se-ntâmplă?
– Ce să se-ntâmple? Nu mai e pește! Anul ăsta nu am văzut crap până-n aprilie. Și-n Sulina am ieșit cu niște neamuri venite de la Tulcea să mâncăm un pește la terasa Coral! Știi ce ne-au dat?
– …?
– Crap din Italia!!! Păi ce naiba, am ajuns să mâncăm crap din Italia aici, în Deltă?
– …
– Oricum nu cred că aveți șanse să luați ceva, vă spun cinstit. Vântul dinspre est bagă sărătură din mare. Peștele nu mai mănâncă, stă între două ape și așteaptă să se termine totul.
– Da’ ați luat ceva la plase?
– Un somn la vreo două kile.

– Un somn…?
– Și-un caras. Atât. Am un proces cu un nebun din Sulina care mi-o scufundat o barcă și mi-o distrus ceva plase, și duminică vine avocata – care mi-e ceva verișoară – și nu cred că adun suficient să-i pun de-o ciorbă.
– Câte plase aveți?
– Vreo 18. Și azi am verificat 12 până acum.
– Da’ cum așa, nu mai e pește? Ce Deltă e asta?
– Păi măi oameni buni… de 15 ani se dă la curent în Delta Dunării! Acum, anii ăștia, îi decontul!

Decont, nedecont… în următoarele zile ne-a bătut vântul, nu am văzut picior de crap la absolut nici o montură (și nu din cauză că crapul nu are picioare!), nu am văzut nici picior de somn, deși coropișnițele, râmele negre și lipitorile așteptau, cuminți, în cârlige, aruncate ba lângă stuf, ba în larg, ba în ochiuri mai întunecate…

…am dat la linguri și voblere și shad-uri și rotative și la tot ce-am avut pe canal, avat zero, șalău zero…

…bibanul numai ce mai intra la pescuț sau la râmă, în rest…

…caras – unul singur! UN CARAS! Am renunțat la tradiționala masă de pește a expediției că nu am prins caras, și carasul e la fel de comun acolo pe cât sunt ticăloșii în Parlament, și-am mâncat pită cu slană, ca-n studenție, în ziua aia.

JALE! JALE.

Și ce n-am făcut! Ne-am legat cu barca de stuf, ne-am dus pe lac, atunci când vântul nu bătea cu 85 km/h (!), am dat pe canal, apoi pe alt canal, apoi pe canalul dintre canale, am umblat și-am investigat și-am sonat și-am pescuit până când am ajuns pe culmile deznădejdii, Cioran era mic copil. Noroc ce ne mai veseleam cu câte-o mazăre sau pilaf la ceaun…

…și mai dădeam câte-o carte și mai râdeam și ziceam bancuri prin anticamera cortului, în timp ce afară vâjâia uraganul Katrina. A, și noroc că prietenii noștri țânțarii dispăruseră cu desăvârșire.

Mno! Lucrurile urmau să se schimbe un pic în ultima zi. Un pic doar; așa că revenim cu ultima zi de știucăreală și cu concluziile, deci urmează și partea a treia.

14 lovituri, dă-i și tu!