Overheard

Ce mai aude io cu urechile mele!

Ultimul salt cu paraşuta

La Câmpia Turzii zace o bază aeriană terestră, ca să zic aşa, că ea nu e în aer, deşi e aeriană, ci pe sol, deci e terestră.

Ei.

La Câmpia Turzii, un paraşutist de profesie trebuia să facă ultimul lui salt cu paraşuta. Avea deja vreo 40 de ani şi trebuia să iasă la pensia lui specială, că doară nu era nebun să tot sară cu paraşuta şi la 63 de primăveri! Ce, voi nu v-aţi pensiona la 40 de ani pentru 8-9-11.000 lei dac-aţi putea?

Gata cu visatul, reveniţi cu picioarele pe pământul terestru.

Şi se suie omul în AN-ul ăla care trebuia să-i suie în ‘naltul ceriului, în imensul ocean de azur, acolo unde numai stelele, aştrii şi paraşutele – da’ nu alea de hotel, nota bene! – se aventurează. Şi sare, cade în cădere, şi trage de maţele paraşutei din dotare, să nu facă buf de pământuri, să-şi admire maţele cu ce i-or mai rămas din ochi! Paraşuta – cuminte, se dăşchide.

Şi coboară nenea, gândindu-se la destinul lui de paraşutist, până ajunge la doi paşi de pământ. După care începe să caute un loc de aturdizare, sau cum i-o spune când aterizezi lângă Câmpia Turdei.

Şi vede că curenţii îl poartă direct către un câmp cultivat. Pe câmp – o leliţă care îşi plivea bananierii, sau Dumnezo ştie ce-şi cultiva turdenii p-acolo.

– Femeieeee! strigă vajnicul Icar.
– Ha? zice fomeia.
– Fă-te! Că cad! Şi nu vreau să dau păste tinie!
-Ba fă-tie tu! zice lelea. Ce! Că toată ziua numa’ aterizaţi şi aturdizaţi! Că ui ce ceapă mi-aţi făcut! Că de crumpene nici nu am ce mai zice! Porodicile îs tătie varză, şi varza e pe nicări! Şi nici nu mai am nici cărălabi, nici pintrinjel, nici zeler!

Şi omul nu a mai avut unde se feri, că cu turdencele din Câmpia nu te pui când eşti în aer; şi o picat ca chetroiu. Şi şi-o rupt un picior! Şi dupa aia nu o mai putut sări veci cu paraşuta. Decât cu aia de hotel, dar io nu mă pot pronunţa cu privire la acest aspect, căci povestea pe care-am aflat-o pentru azi se opreşte aici.

26 lovituri, dă-i și tu!

Unde se află Africa, şi, mai ales, cine e ea?

La o agenţie de turism, intră personajele deja consacrate ale României începutului nostru de mileniu: cocălarul cu – aţi ghicit! – pitzipoanca din dotare. Că ei or vândut terenul ăla în Apahida, ăla al lu’ bunicu’, şi vor să plece în vacanţă, să prăpădească banii degrabă, să moară vecinii de ciudă cu ce poze-şi pun ei pe haifaiv.

Şi domnişoara de la ajenţie le zice: uite, avem oferte în: Grecia – nu ne place, zice cocălarul, acolo-s prea mulţi greci; Spania – ce, vrei să mă întâlnesc cu jumate sat acolo? Italia – ntz, nu or făcut o figură prea faină la Mondial, io nu mă duc în ţări d-elea!

– Africa? supralicitează el. Pe Africa aveţi ceva? Că acolo o fost campionatu’!
– Sigur, zice tanti. Avem Egipt…
– Nununu, nu m-ai înţeles, mă-nţelegi? Africa!
– Păi,.. da, Egiptul e în Africa!
– Egiptul e în Africa?

Şi palma sa se trozni peste fălcuţa-i perplexă, trosc făcu!

– EGIPTUL E-N AFRICA? N-auzi, tu! îi zice la pitzipoanca lui cu gene de-un kilometru. Auzi, tu, că Egiptul e-n Africa… tu ştiai asta?

PS 1: o colegă zice către alta “taci, tu, că io numa’ ieri am aflat că Africa de Sud e ţară, tu! Că io credeam că e numa’ o regiune în Africa…”
PS 2: când le-am povestit prima fază din postarea asta unor colegi, am zis “Africa-i în Egipt” la modul cel mai obsesiv compulsiv repetitiv cu putinţă, până am fost corectat de hăhăituri.

Al dracu’ continent!

15 lovituri, dă-i și tu!

Inca una cu cumnatu-meu

Cumnatu-meu, care e neamţ, e şofer de şofer neamţ. Are – pe lângă multe altele – şi vreo două microbuze, cu care transportă tot felu’ de chestii d-alea nemţeşti, de-ale lor.

Odată s-o dus până în Italia cu: un Suzuki Samurai băgat într-un Fiat Ducato – in Suzuki ala dormeam eu, că m-o lăsat pe drum în Ingolstadt, la un prekin sas plecat; în spate o remorcă pe care se lăfăia un VW Transporter, pe care se lăfăia un Fiat Punto. Şi cu ele s-o dus până în sudul Italiei.

Fincă era vorba de un drum de ceva mii de kilometri, şi-o luat cu el pe unul din cei mai urâţi prieteni ai săi: pe Romano. Aşa-l cheamă pe el. Romano este într-adevăr foarte, foarte urât (io nu prea râd de felul în care arată oamenii; dar în cazul lui Romano şi al lui Boc fac o excepţie; apropos, cică ţinta principală a lui Boc este să aducă economia la dimensiunile sale proprii – ăsta o fost un banc nereuşit, marca Groparu).

Aşa. Şi mă lasă pe mine în Ingolstadt, unde m-am petrecut cu Adilă, prekinu meu din copilărie, un weekend întreg, şi am văzut tot felu’ de castele bavareze.

Cumnatu-meu şi-a continuat drumul spre Italia.

Şi, când cobora Alpii, l-au lăsat frânele. Că se tot cobora în linie dreaptă, şi maşina aia sireaca o intrat în grevă. Şi cumnatu-meu o zis către Romano: bă, e groasă! O sa încerc să opresc deşi suntem pe autostradă, da’ cu frână de motor.

Romano o cam început să cam schimbe culori, ca un cameleon într-un curcubeu de lumină. Şi cumnatu-meu, care e şi mai hâtru, el, aşa, o început cu bancuri de-ale lui – că ce şi cui lasă moştenire, că ce bine că o să moară amândoi în Italia, că ui ce climă faină or să aibe la mormânt; şi că prietenia lor o să fie cimentată de alăturarea celor două morminte. Romano, fiind urât, nu zicea nimic: numa’ se tot foia de colo-colo, şi transpira.

Italienii – fiind copchii deştepţi – aveau benzi de circulaţie de urgenţă, făcute special pentru ăştia pe care îi lasă frânele. Şi cumnatu-meu, în cele din urmă, ocheşte o asemenea bandă, intră pe ea, banda începe uşor să urce, atelajul lor se opreşte, cumnatu-meu trage frâna de mână, şi încep să aştepte până se răcesc frânele.

După nici 23 de secunde, cumnatu-meu îşi dă seama de ce Romano, urâtul, tăcuse tot drumul lor şi se foise: de emoţie, se cam kkse pe domnia sa nemţească.

26 lovituri, dă-i și tu!

Cum se face software in Romunica

O firmă de soft ghe la Cluuuuj o câştigat un contract beton de outsourcing cu o firmă care făcea softuri de prelucrare video.

În urma contractului, şăful ăla mare trăzneşte o şedinţă fulger cu amploaiaţii. În care le spune că urmează o perioadă în care vor avea mai mult de lucru, dar preconizează că se vor mări salariile cu un 5-15%, pentru că după semnarea contractului deja compania se afla pe cai mari, I see great opportunity in the future of this company, blabla. Lumea – fericită, fincă românii, spre deosebire de alte naţii, se bucură exagerat de mult când aud de măriri de salariu.

La finalul şedinţei, şăful ăla mare îi întreabă:

– Şi acum… care dintre voi aţi lucrat vreodată cu vreun soft de prelucrare video?

Tăcere.

În România nu e o idee prea bună să ceri oamenilor la o şedinţă să sară să discute, mai ales dacă nu ai olteni în echipă, că numa ăia sar să iasă în evidenţă. Ca ficior cu tată oltean sper că aveţi bunul simţ să nu contestaţi asta, fincă vorbesc în cunoştinţă de cauză (neamurile lui mă întreabă lunar la telefon: “şi? te-or promovat ăia?”)

– Eu, zice un programeci, eu.
– Ce experienţă?
– Mi-am făcut singur filmul cu nunta mea. Am dat drag and drop filmuletelor într-o aplicatie, am dat Compress, şi apoi am dat Compile.
– Bun, zice şeful. E bun.

Ia o pauză, şi se înarmează cu un zâmbet:

– De azi eşti noul nostru expert pe domeniul video, al editării video şi al softurilor de prelucrare video.

32 lovituri, dă-i și tu!