Anul este de ultimă decadă din alt mileniu, un mileniu obosit și plin de schimbări, mai ales spre final. Cei care l-ați trăit sigur mai aveți cicatrici de atunci.

Germenii capitalismului încolțeau și la noi. Primii întreprinzători, primii patroni care nu-și plătesc muncitorii decât cu promisiuni luni de zile, primele țepe salariale, chenzine netrecute pe cărțile de muncă, fabrici de stat care dau faliment, inflație din două cifre, instabilitate politică cât cuprinde. Niște ani de care m-aș fi lipsit, sincer să fiu.

Printr-o verișoară de-a tatălui meu oltean măritată cu un localnic, aflăm că la cca 40 km de Sibiu în drumul spre Agnita, în măruntul sat Țichindeal, o femeie dă o grădină în parte. Adică o iei, o lucrezi și în toamnă împarți totul cu proprietarul, jumi-juma.

Pentru că vremurile sunt grele și perspectiva unor saci de mere și de cartofi pentru care să nu mai dai bani asigură nopți de iarnă mai lipsite de insomnii, ai mei bat palma cu proprietăreasa (măritată cu un colonel pensionat; ea însăși fată de preot, deci middle class AF) și următorii 3-4 ani batem drumul de Țichindeal în Skoda 120L a familiei, cu sape, hârlețe și saci în portbagaj.

Ani de zile desțelenim și dezrădăcinăm pirul cu rădăcini de plantă tropicală, semănăm și săpăm cartofi și ceapă, plivim în draci, cu spatele cotruit, totul cu promisiunea sacilor de mere, cartofi și nuci care urmau să ne salveze portofelele iarna; căci pe vremea aia nu existau Profi sau Lidl, prețurile erau mici toamna, dar totuși mari, iar primăvara ieșeau prin acoperiș, de-a dreptul.

A durat ceva vreme pînă s-au prins ai mei că ce dădeau pe benzină și ce aduceau în pivniță toamna era cam tot pe-acolo, că așa e agricultura de subzistență; și într-un final au renunțat la grădina din Țichindeal.

Și au trecut ceva ani. Peste 25, să fiu mai exact.

Și anul ăsta, după ce am făcut COVID, ne-am mai relaxat și noi și am început să ieșim în lume, cu gașca de la Sibiu – îi știți, suntem acolo purcoi de nași, fini și cumetri. Și asa se face că un tovarăș și-a tras lac de pescuit în Marpod, la 10 km de Țichindeal.

Și după o primă tură acolo în februarie la ziua nașului Greuceanu, am ajuns și la ziua hinuței, în aprilie. Să trăiască, La Mulți Ani!

Și sâmbătă după-masă, când toată lumea dormea după o noapte de vineri trăită la maxim în jurul unor sticle, am luat familia și am pornit să vizitez zona unde dădeam cu sapa și mă urcam în copac până pe la etajul II ca să culeg mere ionathane, mere pătule (cele mai bune după Crăciun, atunci se pârguiau zaharurile în ele) și nuci în cel mai înalt și maiestuos nuc pe care-l văzusem vreodată, înalt cât un bloc în imaginația mea de proaspăt fost copil.

Și am mers pe drumul către Agnita și am făcut stânga, și țin minte că îmi părea că mergem prin pădure ore în șir către Țichindeal. De fapt, pădurea are maxim 1 km de-a lungul drumului.

Și am vrut mereu să cobor să investighez pădurea aceea care-mi părea că se află pe meleagurile alea de dinainte de dinozauri, dar fie mergeam în grabă, să ne apucăm de sapă, fie veneam prea târziu în zi și mă grăbeam să mă revăd cu prietenii ca să rupem discotecile sâmbăta seara!

Pădurea aceea, aveam să aflu după 20+ de ani, de fapt, nu era într-atâta de seculară pe cât o mărise imaginația memoriei mele. Dar tot ne-am oprit și am respirat aerul din ea, plin de primăvară și de polen de flori de Paște (Anemone sylvestris) – despre care aflasem acolo, în Țichindeal.

Și apoi ne-am oprit pentru că a trecut un băștinaș pe drum cu căruța, și fiică-mea Gropărică a dat în streche când a văzut calul, că e înnebunită după cai, ponei și unicorni inorogi, dați-mi pace, că am nevoie de terapie specializată ca să scap din lumea roz în care m-a aruncat. Tăticii de fetițe știu ffff bine despre ce vorbesc, poate-mi recomandă ei un terapeut bun.

Și n-am putut fugi de acolo până n-am pus-o să călărească copitata, nici nu vă explic ce emoții am avut. Noroc că căruțașul a fost extrem de cumsecade, sibian veritabil, oltean din Vâlcea. Paranteză – toți sibienii sunt olteni din Vâlcea, la fel cum toți clujenii sunt din Bistrița și toți ungurii au fost aici înainte de daci; dar să nu divaghez.

Am pornit mai apoi către satul pierdut printre dealurile Transilvaniei. Dealurile pe care mă plimbam cu prietenul meu din copilărie zis Niață, știe el care e, că și bunicii lui erau de acolo și mă mai vedeam cu el între reprizele de săpat la cartofi.

Și ajung în centrul localității. Și o iau exact pe drumul care duce către grădină, memoria nu mă trișează.

Și pe ulița cu grădina dau de un cetățean septuagenar ieșit să-și întindă oasele pe banca din fața casei, așa cum fac zeci de mii de septuagenari singuri sâmbăta seara, în mii de sate aproape pustii din România.

Opresc mașina, ies și-l întreb dacă-l știe cumva pe un domn B? Care locuia acolo acum 20+ de ani?

Eu sunt, îmi zice el. Chiar eu.

Incredibil! zic. Îmi cer scuze că nu v-am recunoscut, eu sunt ficiorul lui Gropăroiu, îl mai știți? Fostul dvs. coleg de la fabrica de cărămidă! La care am lucrat și eu după ce am picat la facultate! Și veneam aici și lucram pământul ăla cu meri și nuci al Floarei! Floarea Popii! Aia cu pivnița aia fenomenală, că deșerta în pivniță sacii noștri de mere claie peste grămadă și avea mere aproape proaspete până vara în august!

Acuma, dacă-mi zici, te recunosc! zice el. Ce mai faci, ce mai face taică-tău? Să-i spui că-l salut și-i doresc numai bine! Auzi? Neaparat să-i spui asta! Sper că e bine!

E bine… mno, cu bolile bătrâneții! Dar e bine! Patru nepoți i-am făcut eu și soru-mea, ne vedem cât de des putem!

Foarte bine! Îi spui, da? Că-l salut! Și-i doresc numai bine!

Mergem mai sus… opresc mașina pentru că nu mai pot înainta de găini. Plin de găini pe drum și fie-mea simte nevoia să le iubească pe toate, deci oprim și coborâm.

Și vine imediat o băștinașă… și aflu că e tot ea, Argentina, altă septuagenară de pe uliță! Cea care avea terenul chiar lângă livadă! Și-n timp ce depănăm amintiri, fie-mea fugărește cocoși, puicuțe, găini… nouă nu ne pasă, alunecăm încet în alt mileniu cu amintirile.

Și mă uit la livada noastră… nucul ăla uriaș, cu crengi în care mă urcam până-n etajul III, se cocârjase, se micșorase, era o umbră a ceea ce fusese, tot era mare, dar atunci îmi păruse colosal! Merii dispăruseră, mai erau doar câțiva pătuli și cam asta era…

Între timp, fiu-meu și văru-său pe care-l luasem cu noi sar peste un șanț. Repetat, că-s ca iezii.

Apare verișoara lui tata. Satul e pe moarte de vreo 20 de ani, iar doi prunci de la oraș care sar peste un șanț e un eveniment în sine. Verișoara tatălui meu îi întreabă:
– Măi copii, dar voi de-ai cui sunteți?
– De-ai lui Groparu! răspunde fiu-meu.
– Păi… măi copii, voi știți că noi suntem rude?!?!?!

Era așa o după-masă liniștită… nimeni nu se gândea la o asemenea vizită.

Și apărem și noi, eu nievasta și pitica: tanti Doina! Ce mai faceți, mă mai țineți minte?

Și intrăm în curtea aia uriașă săsească și mă uit din nou și iar nu-i văd capătul, niciodată nu i-am văzut capătul și mi se părea infinită, ideală ca refugiu pentru un adolescent pentru care tot ce se petrecea în lume, în celălalt mileniu, avea potențial agresiv de neînțeles și tot ce-mi doream era o cetate mai mare, mai puternică, unde să mă refugiez departe de sărăcie, mineri, discuții despre bani, inflație și guverne eșuate.

Și depănăm amintiri cu verișoara tatălui… vorbim despre răposatul ei soț, jumătate sas, actualmente răposat… despre băiatul ei și cele două fetițe ale sale, cea mai mare cocoțată într-un măr la 5 metri de noi…

…apoi ne invită să vedem casa, un adevărat muzeu! Aceleași farfurii săsești străvechi pe pereți, aceeași mobilă de acum 80 de ani, lemn masiv, același miros de sobă de țară, aceeași sobă de tindă unde am mâncat prima dată mămăligă în pături, aceeași sobă de tuci mult lăudată de răposatul ei soț, în octombrie era suficient să pui doi bușteni și aveai căldură toată noaptea, nu se mai fac din astea acum… facem o excursie în timp în adevăratul sens al cuvântului, nu îndrăznesc să scot telefonul să fac poze pentru că totul este copleșitor, scot interjecții…

Și apoi plecăm cu nostalgia în mine, copiii nu mai aveau răbdare, nu înțeleg conceptul de madeleine, călătorie în timp în capul tău, 3rei Sud-Est – Amintirile mă chinuiesc.

Amintiri din alt mileniu.

Altul.

Și… nu v-aș fi obosit cu povestea asta lungă dacă, printr-o stranie coincidență, Floarea Popii, cea cu pivnița aia fenomenală de la care luasem noi pământul în parte, n-ar fi fost chiar mama preotului în a cărui biserică… am pupat eu candelabrul în noaptea de Înviere din prea multă evlavie, dar și din greșeală, că așa-i cu ăștia neduși la biserică.

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 5 comments

  1. Atti Reply

    Faină aventură, Gropare. Pfuai, asta cu agricultura de subzistență o știu și eu – doar că noi jucam sportul acesta la Cojocna și în loc de Skoda era IZH-ul vechi cu ataș a lui bunicul. Cu un pic de noroc nu o să mai repetăm experiența, dă Doamne.

    Btw, faină Skodă. Mai există?

    • Groparu Nemernic Reply

      Nu mai există Skoda, a fost vândută ca să facă loc Furiei Vișinii, poza am luat-o de pe Mobile.de ;)))
      Greetings, fellow subsistence farmer!

  2. Mada Reply

    Eu astea le numesc amintiri dintr-o alta viata. Si de cand is plecata din tara asa si pare de parca traiesc 10 vieti intr-una. Dar cea mai buna e aia din Ardeal.

Leave a Reply to Ionel Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *