Să râdem, în continuare, cu Gropărelu
Pentru că micului puișor i se tot usucă puful și devine din ce în ce mai independent (”nu-mi mai spune tu mie să-mi fac temele!!!”), îl lăsăm să vină singur de la școala repornită din bujii de dl. ministru Tâmpeanu.
Dar, în caz de ceva, ca să păstrăm totuși legătura în cel-mai-sigur-oraș-al-țării-capitala-Ardealului, i-am dat fostul meu telefon (eu m-am samsungit, că m-am săturat de lăcomia mărului mușcat). Așa că Gropărelu manevrează acum un iPhone 6 venerabil aflat la a doua schimbare a bateriei și care încă mai merge cât de cât.
Telefon pe care… well, azi l-o uitat la școală.
Disperare mare pe capul lui, pleacă cu maică-sa înapoi la școală să-l recupereze: ia-l de unde nu-i.
În disperare de cauză, o sună nievasta pe doamna dirigintă (amabilă ca de obicei, mulțumim, d-na dirigintă!), apoi îi comunică Gropărelului:
– Doamna dirigintă zice că l-a găsit o colegă și l-a dus la Secretariatul școlii.
Fiu-meu face ochii cât o clătită:
– Ce e ăla Secretariat, e unde-și țina școala SECRETELE?
Ca sa vezi chestie: in scoala primara, in acceptiunea mea, Directiunea era locul unde directorul se antrena pentru a aplica directe de dreapta elevilor, ca prea ne pleznea…cand o meritam, desigur (ne bateam cu T-urile femeii de serviciu cu colegii de langa noi de la clasa de maghiara).
Hahahaha, deci ai prins vremurile alea când elevii erau bătuți măr, lumea avea respect unii față de alții, era mai bine.
Batuti mar n-as putea spune, doar dati cu capul de tabla, trasnit cu fibra de sticla/liniarul ala de lemn gros peste degetele tinute pui, tras de perciuni si de parul de la ceafa, ridicat de urechi din banca si lovit cu creta. Bonus: pus in genunchi pe coji de nuca. Da, as putea spune ca am prins vremurile alea pline de respect.