Prietena și colega Ariana și-a oferit casa pentru refugiații din Ucraina, pentru că are suflet mare și nu poate sta locului, să-și vadă ea de traiul, cățelul și bazinul de înot la care merge. Mi-a făcut onoarea de a-mi scrie prima ei experiență cu ucrainenii care au fugit din calea războiului. Nu e cu râs!
__________________________________

Joi 24, Februarie, 4:30: sună alarmă, mă foiesc prin pat dau snooze de 3-5-9-30 ori.. se face 5:20, mă târâi, trag costumul de baie, haine pe mine, smotocesc câinele, ies pe ușa, alerg spre parcare, iau mășina, aceleași 3 cântece obosite la radio, ajung la bazin,

Săru’mâna, știu, iar am întârziat. Achit biletul în grabă, întru în vestiar, mă dezbrac, fac dus, ajung în bazin și încep 1,2,3 culoare, 15, 16… îmi spun în gând “dacă te trezeai mai repede ajungeai la 20, da’ ți-i lene”. În fine, 7:15, ies, fac dus, trag haine pe mine și îs prea obosită să ies. Șed o țară pe banca, să mai dăm un scroll la Facebook: “Russia’s attack on Ukraine began at about 5am local time”, încă un scroll: “Explosions have been heard across Ukraine”. Și încă unul, și încă unul… WTF? E bazinul de înot o capsulă a timpului? Io știu că am înotat cu spatele azi, dar 15 bazine nu-s așa de mult să mă ducă în 1939… sau?

Totuși, gândul meu fuge înapoi în timp, în iarna lui 2016, în Italia. Am flash-uri de cum m-au primit seara în apartamentul ce urma să îl împărțim pentru 2 luni Irina, Aurelia și Eugenia. Cum mă enervăm pe fetele alea că gătesc toată ziua zamă și cu carne, de era un abur în tot apartamentul, dar mai ales cum m-au ajutat să mă descurc: uite aci îi piață, aci îi Lidl-ul, până la gară faci atât, aici e spitalul. Două luni mai târziu, am plecat fiecare la casa ei, în țara ei și ne-am mai auzit mai deloc în toți anii ăștia, doar un like la o poză-două ce mai vedeam una la altă, o postare pe Facebook, o inimioară la story.

Acum, țara Irinei, Aureliei și Eugeniei e sub asediu. Încerc să îmi aduc aminte cum se scrie numele lor una în chirilice, alta cu câte un y sau w în mijlocul cuvântului, să le găsesc pe FB. Găsit. Compun repede un mesaj și apăs send. Caut mai departe, le găsesc în scurt timp și pe celelalte 2. Un copy-paste scurt și liniște. Parcă nu vreau să plec de pe banca aia, aștept răspuns.

Vine primul: Aurelia e la studii în Viena. Părințîi ei în Kviv. Încă nu vor să plece, dar încearcă să ii convingă. Cumva mă liniștește gândul că ea e OK. Îmi arăt suportul: dacă crezi că e ușor să ajungă la granița cu România sau Moldova, spune-mi și merg după ei în graniță, mai departe vedem de acolo. Îmi mulțumește și îmi promite că îmi va scrie dacă are nevoie de ajutor. OK, mă pot ridică de pe băncuța aia să merg acasă, la WFH (1 martie 2022: încă nu mi-a scris).

Irina îmi răspunde pe la prânz. Ea cu copilul în brațe pleacă azi din Lviv spre granița cu Polonia. A vorbit cu niște prieteni stabiliți acolo și va rămâne la ei o vreme. Soțul nu are voie să părăsească țară (n.b. TV-ul anunța abia vineri restricțiile de circulație în afara granițelor țării pentru bărbații între 18 și 60 de ani, realitatea îmi spunea că de joi, când prima șenilă a trecut granița, ei nu au mai avut voie să părăsească țară). Și uite așa s-a născut o nouă generație de orfani de război.

Aurelia îmi răspunde și ea: “Îți mulțumesc pentru suport. Da, e periculos să traversez țara, până acum ne-au bombardat doar țintele militare.” La fel, îmi arăt suportul logistic, să o preiau de la granița cu România sau Moldova. “Mulțumesc. Eu sunt în Sumy, îmi este imposibil să ajung la granița cu România”

Îmi zic în minte: fuck, recapitulare la geografie. Putin, mi-ai dat greu. Deschid Google Maps. Sumy e la vreo 30 km de granița cu Rusia, la nord de Kviv. Știrile zic că în Kviv e nasol. Încheiem conversația cu niște emoticoane și cu asta îmi văd de viață. Vineri citesc din nou știrile, noi bombardamente.

Îi scriu din nou:

Bună dimineața! V-ați făcut vreun plan?

Neață! Ce plan să îmi fac? E periculos să te miști sau să pleci din zona mea. Avem tancuri rusești în curte. Suntem teferi dar ne este frică.

Ce naiba să răspund? Ce să mai zic? “OK. Mă Bucur că sunteți în siguranță. Aici s-au făcut grupuri de support. Am văzut deja că românii vin spre Kviv și încearcă să evacueze cât mai mulți ucrainieni spre România, dar n-am văzut nimic mai la nord.”

“Sper că totul se va termina curând”

❤️ 🙏 💛 💙

Big girls don’t cry. Parcă așa era, dar te ia cu greață, multă greață.

Ce să fac? Cum să stau degeaba? Până atunci, în bula mea de Facebook exista război atât cât dădeau paginile de știri, nimic mai mult. În rest cu pisicuțe, spor la cafeluță, vacanțe la schi sau în insule pline de soare. Un search și 2-3 group joins au spart bula mea de fericire. Am găsit grupuri în care curgeau postări cu cereri: de transport, alimente, cazare. Majoritatea concentrate în zona liniei de granița.

Găsesc și un formular de centralizare a celor care ar dori să ofere cazare. Îl completez. Mai găsesc unul. Îl completez și pe acela, mai bine organizat, e o platformă, îmi fac cont, primesc ceva e-mail să confirm contul, bag toate datele și iau somn.

Mă trezesc sâmbătă dimineață, oare am visat că mi-am pus numele pe listele alea? Nici-un SMS de confirmare, nici-un e-mail. Lasă că m-or sună ei. Împachetez și pe munte cu mine.

Pe drum, văd postarea unei cercetașe, că și ei fac o listă cu cazări, mancare, transport. OK, îmi zic, asta e rețeta dezorganizării, sună a haos, dar o rog să mă pună și pe mine acolo la cazări și dau cât de multe detalii pot despre ce pot oferi: cazare adulți, copii, animale de companie (pe principiul unde mănâncă un câine, mai încape încă unul), în concluzie: mie să îmi dați greu, că ușor poate oricine.

Duminică dimineață, ora 7:00 trecute fix. Sună telefonul, cercetașa: un grup de 7 nigerieni se îndreaptă dinspre graniță spre Cluj și au nevoie de cazare pentru câteva zile până se organizează să se repatrieze. Ăăă… eu aci… Cluju-i departe… o rog totuși să mă mă ia în considerare ca ultimă variantă, și să încerce să caute ceva mai simplu în momentul acesta. Mă sună înapoi că îi va prelua un hotel, gratuit.

Și postările încep să curgă și pe alte grupuri: familie de bipezi cu familie de patrupezi caută cazare în zona Clujului. Până la urmă se găsește o varianta foarte bună și pentru ei.

Luni mai găsesc vreo 2 liste: un Excel pe un Google Drive și formularul guvernului. Le completez și pe acelea. De la cel al guvernului primesc mail și SMS (poză atașată). Cheia succesului rusesc e haosul românesc.

Luni, 16:40

Primesc număr de telefon și îi sun să aflu detalii: 2 femei, 1 bărbat, 3 copiii de 9, 4 și 3 ani. Musulmani, deci nu porc. Le spun că sunt vegetariană și că nu am carne în casă și convenim că o tocană de legume va fi perfectă. ETA 21:00.

Las WFH-ul pe când a mai fi, mă apuc să organizez casa. După un scurt shopping și o plimbare de câine pufos, desfac paturi, desfac pături, saltele, veselă, tacâmuri.

Sună din noul telefonul, altă cercetașă: altă mașină cu oameni ce caută loc de odihnă pentru noaptea asta. Pfff. N-aș vrea să zic nu. Încep să fac matematică, nu știu dacă îmi iese. Îi rog să le caute alt loc, dacă totuși nu găsesc, asta e… ne înghesuim. Mă resună în 10 minute că a găsit. OK.

Dormitor aranjat, să gătim ceva. Noroc că am stoc în casă de zici că tre’ să hrănesc o armată. Pe când termin tocana, 20:30, oare omuleții mei pe unde sunt? Hai să îi sun. Unul din copii a vărsat și a trebuit să se oprească. Vor întârzia.

Încep să dau telefoane: cine poate vedea copilul acum seara. Nu pot să îi las să plece mai departe așa, dacă se agravează? Mi se transmite că pot merge liniștită la Regina Maria la camera de garda.

21:30 Ajung omuleții. O Toyota Prius mai încărcată decât aia n-am văzut. Vre-o 2 centimetri lipsesc să nu șteargă cu spoilerul din spate asfaltul.

După un tur de casă să le arăt unde se doarme, schimbat de haine, băgat la spălat tot de pe ei, ne punem la masă. În timpul mesei decidem ora de trezire și plecare pentru dimineață: 8:00 plecare, 7:00 trezire. Aflu că de fapt 2 copii au vărsat, dar doar una dintre mămici vrea la spital. Îi las pe restul acasă să facă dus și să doarmă și mergem la spital.

00:00 E gol, deci merge repede. Deși suntem primii care apelăm la serviciile lor, sunt organizați: știu ce acte să ceară, ce formulare trebuie completate. După o consultație de aprox 30 min, ieșim cu un diagnostic încurajator, o recomandare medicală scrisă în engleză și o plăsuță de medicamente de la ei.

Pe drum, mămica, singura din grup vorbitoare de limba engleză, îmi povestește una-altă. Ea e medic dermatolog, specializare cosmetologie. Abia a început să lucreze și să își facă niște bănuți și acum a pierdut totul. Plânge în reprize. N-am întrebat unde îi soțul că nu vreau să aud răspunsul pe care îl presupun. Cealaltă familie (2 adulți, 2 copii) au fugit acum 1 an din Afganistan de război și talibani, în Ucraina unde au dat de… război și acum fug iar. Planul lor e să ajungă la Viena unde mămica medic se va întâlni cu fratele ei stabilit în Suedia care îi va ajută să ajungă spre destinația finală: Suedia. Ea are toate actele în regulă și nu va avea probleme la nicio graniță, în schimb ceilalți vor fi nevoiți să ceară azil.

1:20 Ajungem acasă, ne punem toți la somn. Casa doarme. Câinele latră în somnul lui profund niște demoni aievea. Mă uit la tavan și încerc să diger cele petrecute în ultimele 5 ore. Viețile oamenilor așa cum mi-au fost expuse. Viața casei astea până acum 7 ore și după. E mult, e prea mult.

6:00 Ne trezim toți pe rând, hainele s-au uscat pe calorifere, au cu ce se îmbrăca, copiii sunt bine, mâncăm conform planului, oamenii își rearanjează mășina rapid, câteva îmbrățișări, multe lacrimi.

8:30 Omuleții se pun din nou pe drum.

Rămân pe trotuar uitându-mă la mașină cu un gust amar. Și viața își continuă cursul.

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 3 comments

  1. Ady Reply

    E incredibil cum s-au mobilizat oamenii sa ajute. Cu putin, cu mai mult, cu ce poate fiecare. E singurul lucru bun care se intampla zilele acestea. Si te simti cumva mic cand tot ce poti sa faci e sa donezi si sa trimiti haine. Sper sa fi ajuns cu bine toti si sa le fie putin mai liniste unde sunt.

  2. Nemulțumitu' Reply

    Pfff… ce să mai zic… Cât sunt eu de bărbat zilele astea mi se umezesc ochii mereu.

Leave a Comment

Your email address will not be published.