Fotografii cu fostul meu liceu, acum cea mai frumoasă ruină din Sibiu; și o coincidență

Am făcut liceul acasă, în Sibiu. Am vrut limbi străine, iar la Pedagogic erau două clase, deci mai multe șanse de admitere – eu nefiind cel mai lucios oușor din coș. ”Nu am putut străluci mai mult în sistemul ăla!”, cum s-ar zice.

Primii doi ani de liceu i-am făcut într-o fostă cazarmă unde învățam împreună cu șobolanii care ieșeau în timpul orelor și țopăiau prin clasă. Era dezastru, jeg și frig, era la câțiva ani după Revoluție și nu erau bani pentru deratizări – de fapt nu erau bani pentru nimic, nicăieri. Noi eram foarte naivi, prudenți și potoliți, produsul unei societăți care nu încurajase individualismul și pe lângă asta nici nu știam cu ce se mănâncă democrația, nu erai încurajat să ceri, să faci tam-tam, nu erai apreciat dacă mergeai la director să-i spui ”domnule director, ne mănâncă șobolanii!” Ce mai, țipa strident profa de mate când mai ieșea câte un rozător de lângă catedră, aveam ceva podium în clasă pe care aveam băncile și îi auzeam cum fac sex sălbatic și șobolănesc dedesubt în timp ce noi făceam integrale.

După primii mei doi ani de liceu, România și-a manifestat iremediabil dorința de a intra în NATO, iar în Academia Forțelor de Uscat din Sibiu a explodat patriotismul, aveau nevoie de clădire, și nimic nu alimentează setea de victorie militară decât atacul asupra unui liceu preponderent de fete. Așa că ne-au transferat la fostul sediu al liceului, clădirea fostei mănăstiri a ordinului Ursulinelor. O clădire multiseculară, cu criptă la subsol unde erau îngropate fostele măicuțe – cu câțiva ani mai devreme vreo trei rockeri (așa era moda, erai ori rocker, ori depeșist, ori rapper) intraseră prin efracție și furaseră ceva cranii, căci ce rocker metalist e ăla care nu are un craniu mai cumsecade? Se lăsase cu condamnare, niște tineri teribiliști și-au distrus viețile.

Clădirea inspira respect, era o frumusețe de hardughie post-medievală cu influențe neoclasice (dacă greșesc, vă rog să mă corectați) cu personalitate, avea un aer străvechi, te întâmpina cu un ”SALUE” latinesc inscripționat la intrare, aveai mereu senzația că intri într-un muzeu și atunci ne comportam și mai copilărește ca să suflăm puțină viață peste locul ăla. Asta mai ales pentru că eram puțini băieți (în tot liceul nu cred că eram mai mulți de 2o) și ni se cam iertau trăznăile, eram chemați la toate petrecerile și eram sătui de câte colege frumoase aveam care ne mai și zâmbeau și ne țineau numai în mișto-uri și cochetării. Orice dumă obraznică spusă către profesori era însoțită de nechezăturile aprobatoare ale fetelor, profele ne răsfățau, profii ne luau deseori de la egal, ce mai! Prima beție la liceu (chiar o poveste epocală, să vedem când avem timp și chef de asemenea nostalgii, că e păcat să nu fie dată lumii), bătăile interminabile cu nuci de pe terenul de sport, laboratorul de biologie la care suceam mereu gâtul berzei împăiate într-o poziție nefirească și râdeam ca proștii, măgăriile făcute colegelor și iertate (sper), sex în școală (adolescenții de azi sunt mici copii!)… lumea chiar era a noastră.

Apoi, în marasmul retrocedărilor (care până și pe Iohannis l-au înfundat, după cum se știe, așa de decisiv că acuma e fucking președinte!), clădirea Ursulinelor care adăpostea Colegiul Național Andrei Șaguna a fost retrocedată… și apoi abandonată.

Și am văzut anul ăsta o colecție de fotografii făcute acolo și mi s-a rupt rupe inima când am văzut ce a ajuns fostul meu liceu. Ordinul Ursulinelor nu prea mai există în România, așa că degeaba au primit clădirea înapoi, n-au avut bani să facă nimic cu ea și totul a fost lăsat de ruină.

Și m-am uitat îndelung peste fotografii și am tot oftat și mai ales m-am întristat când am văzut poza asta și comentariul aferent: o utilizatoare de Facebook și-a descoperit, uitat pe podea, un mic tablouaș, o planșă făcută pe vremea când era în clasa a noua.

Dacă doriți să vedeți și voi ce s-a ales de anii liceului… uitați aici pozele de cimitir: unu, doi, trei. Sunt triste și revoltătoare, dar, nu-i așa?Noi, românii, trăim zilnic cu lucruri triste și revoltătoare.

PS: Și, dacă vă întrebați ce s-a ales de fosta cazarmă unde am făcut primii doi ani, ei bine, aflați că, după ce armata a obținut victoria asupra elevelor, a cedat spațiul unei facultăți de drept; pentru că România are nevoie mai mare de avocați și juriști decât de educatori.