Doamne, ah, ce viaţă mai duceam!
– Ai terminat cu licenţa? Vii la mine în Germania o lună de zile ca să lucrezi, să faci şi tu un ban înainte de masterat.
– Danke, soru-mea!

Aşadar, într-o zi călduroasă de iulie, mă aflam pe peronul autogării din Sibiu, pregătit să mă sui în autocar. Eram în anul de graţie 2001, după ce transpirasem sânge cu leucocite mărite la licenţă, urma să mă tratez cu o doză de Germanie. O lună de mâncat cele mai exotice lucruri (gen spaghetti şi pizza!!!), de muncit şi de venit acasă cu bănuţi. Eram, practic, o beizadea.
– Ţine banii ăştia pentru vamă, zice mamaşa în autogară; şi-mi pune 5 mărci în jeb.
– Ce vamă?
– Trebuie să daţi şpagă la vamă ca să nu vă controleze şi să ajungeţi mai repede.
– Aha; OK! (doar nu s-a mai văzut pe lumea asta student să refuze bani).

În autocar, însă, mintea mea de matematician a început să aplice rapid nişte calcule şi teoreme: cu alea 5 mărci germane puteam bea vreo 8 beri în România în timpurile acelea – cu tot cu ciubuc la chelneriţa aia faină de la Niko din Haşdeu. Dilema mea a fost rezolvată în timp record, aşa încât, la vama Borş, când a trecut căciula în care se aduna şpaga pe la tot autocarul, eu le-am spus clipind senin ca o panseluţă:
– Eu nu am bani, eu nu mă grăbesc nicăieri, din partea mea ne pot controla la vamă, io-s student, suntem doi fraţi acasă, dacă n-am de unde, de unde să dau? N-am!

Şi am dat mai departe căciula într-o încercare reuşită de a combate şpaga în România şi de a-mi umple burta cu 8 beri ulterioare – cu tot cu ciubuc.

Şi de-abia dădui căciula… ce mai freamăt, ce mai zbucium! Jumătate din autocar începu să vocifereze cu privire la integritatea mea la sosire, iar vreo 4 se jurară drept că mă vor spânzura în prima parcare. O femeie începu să mă blesteme pe faţă, iar şoferul veni direct la mine, spumegînd:
– NU DAI BANI???
– Nu dau, şefu’, n-am de unde. Da’ stai liniştit că io nu mă grăbesc; n-au decât să ne controleze 5 ore la vamă, că n-am nimica de ascuns.
– O să cam dai tu de dracu’, zise şoferul.
– Mi se cam flutură, i-am răspuns.

Chiar mi se cam flutura. Eu, pentru ălea 5 mărci, aş fi stat un eon în vamă. Eon gaz sau eon energie – nu eram încă foarte hotărât.

După vreo jumătate de oră de parlamentări, vameşul a închis ochii (cam la fiecare transport era câte un inconştient din ăsta viteaz ca mine) şi noi am plecat mai departe către ţara promisă. Unde am şi ajuns, după vreo 8-9 ore. Iar după încă vreo 4 ore, am sunat-o pe soru-mea din parcare, de la telefon public cu fise:
– Sorella, uite, ajung în Göttingen în vreo 3 ore, haideţi şi luaţi-mă!
– Negativ, zice sorella; hai până în Hildesheim (adică încă vreo 90 de km), că ne este mai uşor să te luăm de acolo.
– Tu sorella! Da’ am plătit numai până în Göttingen! (până acolo plătisem, că era cu vreo 20 de mărci mai ieftin; adică foarte, foarte multe beri în plus)
– Fra’, îmi este imposibil să vin să te iau din Göttingen, rezolvă cumva cu şoferul!

Haiti! Cu şoferul ăla cu care tocmai mă “împrietenisem” la vamă! M-am întors la autocar muşcîndu-mi mâinile de disperare. Neavînd altă alternativă, am făcut ce fac de obicei când sunt panicat: m-am pus la somn.

O jumătate de oră mai târziu, şoferul urlă în microfon:
– Groparu este chemat la şofer. Avem vreun pasager Groparu?

Aveau. Pasagerul Groparu s-a îndreptat, chiaun de cap, după 24 de ore de mers cu autocarul şi proaspăt trezit din aţipeală, către un şofer care rânjea, frate, rânjea ca… ca o statuie amerindiană.
– Bună ziua, io-s Groparu.
– <rânjet larg cât un fanon de balenă>
– M-aţi chemat.
– Vrei să mergi până în Hildesheim?
– Dacă se poate. Da’ de unde ştiţi?
– Ne-o sunat sora ta. O sunat în România să afle telefonul autocarului şi ne-o spus. Da’ tu ai bilet până în Göttingen!
– Aşa-i.
– Păi cum să facem?
– Păi cum ziceţi.
– Păi e greu, mă copile.
– Păi hai să vedem ce se poate face.

Ce s-o mai lungim: le-am promis că le dau ălea 5 mărci de la graniţă, plus tariful extra normal, plus marea cu sarea şi insule în Caraibe pline de virgine dacă mă duc până în Hildesheim, plus vreo 30-40-50 de mărci de persoană; ba, dacă-mi dădeau să le lustruiesc pantofii cu ceară de la pene de îngeri, aş fi prins un înger şi l-aş fi jumulit fără milă. Mai ales că autocarul înghiţea kilometrii cu furie şi ne apropiam de Hildesheim.

Sincer, chiar eram curios să văd cum mă voi scoate din afacerea asta. “Salut, soru-mea, ce dor mi-o fost de tine, ia să-mi văd nepotul (avea 3 luni, îl vedeam prima dată), ce vă iubesc, dă-mi vreo 100 de mărci! Şi încă o sută! Aşa! Mersi!” Ce mai, eram de râsul curcilor nemţeşti ale celui de-al patrulea Reich.

Şi… într-un final, tragem osteniţi în autogara din Hildesheim. Autocarul îşi deschide uşile şi şoferul îmi zice: “tu stai cu mine!” înainte de a coborî să deschidă trapele pentru bagaje. Eu îl urmez, docil, îndeaproape; dar, când îmi văd valizele de neam prost (aveam două geamantane de domnişoară care merge la pension, pline cu slănini, cârnaţi, zacuşti şi bulioane pentru sorella), profit de o milisecundă de neatenţie a şoferului, le înşfac şi… tuleo, Gropare, fă-l de râs pe Usain Bolt! Cât pe ce să cad grămadă peste soru-mea şi cumnatu-meu care veneau senini cu nepotul în braţe să mă pupe, am zbierat la ei “nu acum! Lăsaţi prostiile!” şi am luat prima curbă după primul colţ german care mi-a ieşit în cale, apoi m-am ascuns acolo după un tufiş ca-n Vietnam şi am început să râd, deşi încă tremuram de frică.

O venit sorella, ne-am pupat, mi-am întâlnit şi eu nepotul şi i-am explicat că aşa suntem noi, românii, ţepari, şi că-l învăţ eu şi pe el să fie aşa când o să fie mare, dacă vrea să fie ţepar român-german.

După o lună de muncă în Germania, am cheltuit toate cele 450 de mărci pe care le făcusem vopsind stupii lui cumnatu-meu (printre altele, el era şi apicultor) pe un Pentium I MMX cu monitor de 17″, cu care urma să fiu jupânul căminului. Şi în viaţa mea nu mi-o fost mai frică ca atunci când am venit să-l transport, cu autocar de la aceeaşi firmă, în România, căci eram sigur că Dumnezeu mi-l va da pe şoferul ţepuit la conducere. Dar Dumnezeu în seara aceea a fost român: ne-am întâlnit cu şoferul buclucaş, dar numai într-o parcare, unde s-a reunit 5 minute cu şoferii noştri, şi eu am zis că n-are rost să mă duc să-i strâng mâna, că sigur nu mă mai cunoaşte. Ce a fost sigur a fost că, la intrare în România, am scos cele 5 mărci regulamentare pentru vamă şi le-am pus în căciula şoferului fără nici un fel de protest; şi chiar am vociferat când un viteaz inconştient a declarat, ca nesimţitu’, că el nu are bani să dea, el nu se grăbeşte nicăieri, din partea lui ne puteau controla la vamă cât poftesc, el era student, dacă n-are de unde, de unde să dea!?
===============================================================
Aşa se circula în vremea aceea, când aveam eu 20 de ani; azi, dacă doreşti să călătoreşti, atunci poate nu îţi strică să afli că Eximtur, una din cele mai mari agenţii de turism din ţară, sărbătoreşte 2 decenii de existenţă (la anul va putea bea legal şampanie în State, hihi!). Cu această ocazie, oricine cumpără un serviciu EXIMTUR în perioada 15-30 aprilie primeşte automat un voucher de reducere si un cadou de vacanţă. Pentru mai multe detalii, intră pe www.eximtur.ro/20deani sau sună la call center non-stop *9977 ca să găseşti vacanţa sau biletul de avion potrivite pentru tine.

Iar dacă vrei să câştigi un premiu pe blogul gropăresc, răspunde în comentarii la întrebarea: Ce făceai tu, ce planuri aveai şi pe unde călătoreai la 20 de ani? Ha??? Câştigătorii sunt aleşi totalmente subiectiv de mine până luni, 15.04.2013 la orele 23:00, deci hai să ne distrăm. Şi nu uitaţi să-mi lăsaţi o adresă de mail validă, că de invalide e plină lumea. Premiile: prosop să-ţi usuci corpul ud după sweet holiday sex (am scris în engleză, să nu se prindă minorii) şi pernă care să-ţi ţină capul drept când citeşti, de pe telefon, blogul gropăresc în concediu, că doar nu faceţi sweet holiday sex non-stop, nesătuilor!

prosop eximtur

perna

Update: concursul s-a încheiat, câştigători la puncte sunt:

– povestea lui Gigi care câştigă un prosop pufos Eximtur, să se şteargă la guriţă atunci când îşi aminteşte de ce pisicuţe negre combina la vârsta aceea;
– Călătoru Intergalactic va primi perna pentru gâţi, să poată călători liniştit prin galaxie cu ceafa în siguranţă în timp ce citeşte, fireşte, “The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy“.

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 13 comments

  1. Gigi Reply

    😎 Cu prima ocazie , la o bere , desigur , am să-ţi povestesc şi eu ceva aventuri pe la vămile (graniţele) României şi nu numai ! Poveşti prin ochii …şoferului ! :mrgreen:
    Cât despre călătoriile de la 20 de ani , revin mâine !

  2. demo Reply

    cand eram eu tanara calaroream cu echivalentul eximturului, si anume rata, pana la bunici 😀

  3. Belle d”Imagination Reply

    La 20 de ani călătoream săptămânal la Bucureşti cu tata ca să mi se bage cu sârg materie primă-n cap pentru facultate. Să mor dacă ştiu unde s-a topit toată biologia aia. Şi toată fizica. De chimie ştiu unde a dispărut în ceaţă.

    Şi mai călătoream eu cu câte-o carte în mână cam pe unde voia sufletul meu.

  4. Ionut Man Reply

    Eh, eu la 20 de ani mergeam a doua oara la munci in Germania. Eram deja maestru in culesul castravetiilor si un guru al dialogului “cu mainile”. Aveam cizmele si tzito nadragii pregatiti pentru agricultura la temperaturi scazute. Dupa doua luni jumate am adus aproape 100 de milioane din care mi-am platit facultatea si mi-am tras un laptop care mi-a asigurat ascensiunea in baroul IT-istilor. :))

  5. Stef Reply

    Ce imi place cum zic sibienii “Fra” :)) Am si eu neamuri pe acolo si ma distreaza la culme, sa ii aud.

  6. incurcatu' Reply

    Eh, alea 5 marci s-au facut acum 5 euro, hai trei de esti mai prost imbracat, dar gestul conteaza! si a ramas! Ca daca nu, vamesii trag autocarul deoparte si sigur gasesc alimente neambalate (slanini, branzeturi, zacusti, oale cu sarmale), bauturi nesigilate (tuici si alte spirturi) si atunci le confisca, ne verifica, si ne tin in vama… deci faceti bine si dati!
    Daaaam, sefule!

  7. miki Reply

    Io la doăjdeani călătoream la Eforie Nord cu bilet de familist prin sindicat. 18 zile, masa, casa si tratament. Pe asta din urma il faceam in discoteca Acapulco. Adica era un fel de kinetoterapie :p Incalzirea ne-o faceam la restaurantul Neon unde canta Iris cu Cristi Minculescu.Frumos a mai fost! 5 persoane pe doua locuri. Io si prietena cu care cumparasem biletul dormeam in paturi, baietii pe saltele pneumatice cehoslovace. Cafea (inka de la poloneze) facuta la termoplonjor… Phoaaai, cum trece timpul!

  8. Nae Reply

    Hm, la dooj` da ani….vineri seara ne imbatam, sambata seara ne imbatam iar duminica dimineata, la cafeaua de revirgorare, lua cel mai treaz din gasca harta-n mana, urla la noi sa punem pe masa banii pe care-i avem, facea suma totala, o transforma in litri de benzina, calcula distanta pe care ar fi facut-o un automobil cu benzina respectiva dus-intors dupa care trasa un cerc in jurul localitatii noastre, cerc cu raza (evident) cat distanta calculata. Si iar incepea sa urle la noi: CE AM VAZUT IN PERIMETRUL ASTA SI CE MAI AVEM DE VAZUT?! Magnific mod de a-ti reveni din betie, nu?

  9. In/Lanturi Reply

    Ca la douazeci de ani, fara griji si fara bani.
    La 20 de ani bagam munte. Aveam un fost coleg de liceu care intrase la Facultatea de Silvicultura la Brasov, eu ajunsesem in Bucuresti din provincie si il vizitam cam de 2 ori pe luna. Plecam de joi pentru ca vinerea facultatea nu era obligatorie. Iar transportul era tot timpul cu trenul, mai exact Intercityul de 8 seara care era gol si in care nasul era cel mai fericit cand primea 3 lei de la nimeni, ca in rest nu mai avea clienti. Mai erau unii controlori care ar fi vrut mai mult dar mergeam pe aceeasi varianta ca si Groparul: “N-am domne, sunt student, ma duc acasa la mama”.
    Oricum, frumoase vreumuri. Cu doua sute de mii in buzunar stateam 3 zile la munte, cu drum, cazare, mancare si bautura. Ma rog, cazarea si mancarea erau cam asigurate de prietenul meu, dar totusi. Acum cu doua sute de mii mananca Groparul juma’ de portie de cartofi de post. 😉

  10. calatoru intergalactic Reply

    La 20 de ani (bine, 21, dar daca povestea e cu 20, scriem 20), in acelasi an 2001, primeam bursa de studii, pt cativa ani buni, in Italia. Si dupa peripetii pe la ambasada Italiei pe la Bucuresti dupa viza (unde nu am vazut ambasada pe interior, doar pe dinafara, ca de vizat pasapoartele s-a ocupat altcineva) ma imbarcam prin august, cand esti chiaun de cap de caldura, intr-un autocar (nu eximtur, ci concurenta) condus de soferi cu camasi abastre. La vama aceeasi poveste, 5 marci/dolari ca de nu ne tin in vama, eu ca sa ne tina ca nu am de unde, student, bursa, studii, calatori vociferand, sofer amenintand, eu incapatanat, trecut vama in timp record si fara cei 5 dolari/marci ale mele (care mi-au ramas in buzunar). La sosire in Roma, control in Tiburtina (autogara de sosire) cu carabinieri si caini dresati pt droguri/carne vie si alte ilegalitati. Si unul dintre caini se opreste la geanta mea (aveam o geanta din aia de fotbalist, cu buzunare incapatoare pe capete) si numai nu se da dus de la ea! Nu latra, nu face scandal, dar isi vara nasul adanc in buzunarul care adapostea carnatii si slanina luati de merinde, impins de spaima ca voi muri de foame pe acolo pe unde se mananca doar paste (ce mancare e si aia? macaroane? fara supa? fara paine? – inutil sa spun ca m-am indragostit de macaroanele lor si as manca non stop). Se vede treaba ca dupa asemenea calatorie mirosul se intensificase, slanina cred ca era gata prajita,iar carnatii sfaraiau in untura proprie. Si cainele amusina, si intinde lesa, si nu asculta de carabinier… in fine, pana la urma soferul si ceilalti calatori care ma si vedeau legat si depozitat la racoare in beciurile „poliziei” au ramas cu buzele umflate, pt ca se vede treaba ca intre carabinier si caine era o simbioza desavarsita si a inteles militianul ca altceva il atrage pe colegu-i patruped, si nu ceea ce il interesa pe el… Apoi am descoperit o alta varianta de transport pana in tara, pt vacante, venind cu autocar de la Eurolines Ungaria pana la Budapesta (bilet redus pt studenti, calatori putini in autocar, servire cu bomboane/caramele/apa minerala din partea soferilor pt toti calatorii, toalete functionale inauntru, filme cu Chiki chan dublate in ungureste… un vis de calatorie!) iar de acolo cu microbuz pana la Cluj. Iar inapoi spre Roma, la sosire, nu ne astepta niciodata corpul de control al carabinierilor dotati cu caini!

  11. macanta Reply

    oohohoooo :)) eu la 20 eram ‘proaspatdemocrata’, ca venise revolutia si nu stiam alte mijloace decat trenul, plateam bilet si nu trageam in piept pe nimeni, ca asa credeam eu ca e cu democratia, toata lumea e corecta, ah ce palma mi-am luat, cat de naiva eram, acum vad treaba mai limpede la atatia zeci de ani dupa :))

  12. Tutuianu Raluca Reply

    Calatoresc pentru a ma construi pe mine.Imi iau din fiecare loc energie si pastrez in inima lucrurile frumoase vazute.Sunt fericita cand am ocazia sa descopar miracolele lumii!

  13. Gigi Reply

    Călătoriile mele la vârsta de 20 de ani nu erau prea spectaculoase . În 1988 eram la şcoală în Braşov , iar casa părintească era în Alexandria . Întro propoziţie , în vacanţă eu mergeam la …Alexandria .
    În acea perioadă , la sfârşitul epocii de aur , exista o aşa numită întrecere socialistă de economisire a energiei electrice . Judeţul Teleorman (a cărui reşedinţă este la Alexandria) a ieşit pe primul loc în această întrecere în ultimii ani ai comunismului . Ca să fiu foarte clar : economisirea nu se făcea prin grija consumatorilor casnici , ci prin lipsa energiei electrice pe lungi perioade în fiecare zi . Dacă bine îmi amintesc , în 1988 ,, era curent ” cam 4 ore pe zi : dimineaţa de la 07.00 la 09.00 şi seara de la 20.00 la 22.00 . Seara era musai : exact pe acest interval orar se întindea şi emisia televiziunii române : de la 20.00 la 22.00 . Vă spun toate acestea pentru a înţelege ce şi cum stă treaba cu călătoriile mele din acel an .
    Din motive independente de voinţa mea , plecarea din Braşov era întotdeauna după-amiaza . Aşadar pentru mine itinerariile erau Braşov – Bucureşti – Alexandria şi , a-ţi ghicit , Alexandria – Bucureşti – Braşov . Întotdeauna cu trenul ! De la Braşov la Bucureşti cu acceleratul iar de la Bucureşti la Alexandria cu personalul . Această a doua parte a călătoriei dura fix trei ore şi jumătate . Din Braşov plecam în partea a doua a zilei şi la ceas de seară eram în Gara de Nord în capitală . Din Gara Basarab (din acelşi oraş , evident) pleca personalul spre Alexandria în jurul orei 22.00 . Fie vară , fie iarnă , era deja întuneric afară . Şi acum ajung la povestea cu economia de energie electrică : călătoria de trei ore şi jumătate se desfăşura întro beznă totală ! Tot drumul era învăluit în întuneric . În tren , întuneric . Un bec chior (arareori două) în fiecare vagon dătea o lumină gălbuie care părea stranie în ţăcănitul roţilor de tren . Lanternele controlorilor erau … adevărate lasere , frate ! În afara trenului , iarăşi întuneric , cu excepţia gărilor unde mai zăreai o geană de lumină ! Iarna aveai şi bonus : frigul pătrunzător !
    Singura posibilitate pentru a îndulci aceste călătorii nocturne era şansa de a fi …. în preajma unei fete ! Întunericul era de data aceasta de ajutor în a lega o conversaţie si a-ţi face cunoştinţe noi . Dar (întotdeauna există un dar) exista un risc : noaptea toate pisicile sunt negre !
    Returul spre Braşov era întotdeauna ziua , aşa că putem spune că exista un oarecare echilibru .
    Călătoriile sunt şi ele frânturi din viaţă . Pe cele de la 20 de ani nu pot să nu le leg de epoca Ceauşescu , pe care , în mod surprinzător pentru mine , unii o regretă !
    :mrgreen:

Leave a Reply to Gigi Cancel reply

Your email address will not be published.