V-am spus şi vă repet: nordul României nu e România

La o şcoală din Nordul sălbatec, da? Deci da? Şi ei sunt ai noştri; ba, poate noi suntem ai lor mai mult decât ei ai noştri.

Învăţătoarea le spune elevilor:
– Bun, cine-mi poate face o propoziţie cu verbul “a cumpăra”?

Din spate, se rădică o mână; singura. Învăţătoarea cedează:
– Zi tu, Ion!
(în Maramu’, de exemplu, pe toţi băieţii îi cheamă  – original, de altfel – Ion; şi ăsta nu era Ionul ăla bun).

Ion se rădică, curajos ca Pintea în faţa invadatorului austro-ungar, şi declamă:
– Am cumporat o zighere ghe lictări!!!!

Învăţătoarea încercă – şi reuşi – să nu facă infarct prea tare; mai ales că aştepta o inspecţie de grad, şi ştia că urmează să-şi încaseze penalizări ca de la FMI pentru asemena regionalisme; aşa că se găsi datoare să corijeze micul derapaj al elevului:
– Mă ficior… io asta v-am tot zis ghe 4 ani încoaci: fără graiuri străine! Nu voroghiţi ca acasă! Voi trebuie să duceţi mai departe graiul nostru strămoşesc, ăla literar, curat, pentru care au suferit apostolii limbii române, cum vorbesc amambasadorii graiului nostru strămoşesc… cum este  Andreea Esca… hai, reforrmulează! Te rog eu, reformulează!

Coconul stătu oleacă şi se gândi preţ de o secundă; apoi, fericit de alternativă, izbucni, plin de fericire:
– Apăi am cumporat o vighere ghe sămătişă!!!!

25 lovituri, dă-i și tu!