Ungurii vor să ne ia Ardealul!

Că ungurii vor să ne fure Ardealul nostru strămoşesc de sub picioare, asta o ştie toată lumea.

Toată ziua se strâng în bisericile lor iredentiste, în pădurile secuieşti separatiste şi în case conspirative şi pun la cale, se sfătuiesc şi urzesc stratageme, planuri şi roadmap-uri – cum să vină noaptea, pe nesimţite, să strângă toată Transilvania în desagi, remorci neînmatriculate şi Hungarocamioane şi să o mute în Panonia, şi noi să ne trezim dimineaţa fără pământul strămoşilor noştri, pe care au vărsat sânge şi lacrimi şi uneori şi niţică palincă (atunci când nu vărsau sânge şi lacrimi). Asta deja o cunoaşte orice ardelean, pentru că informaţia asta ne parvine pe cale genetică, şi pentru că oameni luminaţi la minte ne-au spus-o, oameni de încredere, patrioţi adevăraţi gen Ghiţă Funar şi Corneliu Vadim Tudor.

Cel mai trist exemplu – eu de mult m-am convins de chestia asta, dar ce s-a petrecut în seara asta mi-a confirmat încă o dată acest lucru – mi-a parvenit prin familia mea, prin naşii de cununie, care sunt nişte unguri maghiari 120% (bine, io cu nievasta avem două perechi de naşi, dar şi naşii din partea mea au sânge otrăvit de ungur în vene, este, Greucene?).

Cum s-au petrecut faptele: într-o efuziune fotografică japoneză de-a dreptul, pentru că oricum i-am sărbătorit Gropărelului un an de existenţă pe planetă şi casa e plină de jucării şi băşici colorate, nievasta se gândeşte să-l imortalizeze pe odrasla lângă trei baloane agăţate de televizor.

Ca un făcut, cele trei baloane erau în culorile steagului maghiar: roşu, alb, verde.

Cu pruncul meu lângă ele.

După ce face poza, nievasta o trimite la naşii unguri. Eu am protestat ferm şi decisiv împotriva acestei blasfemii antiromâneşti, dar la mine acasă nu mă ascultă nimeni în afară de însele urechile mele, deci n-am avut nici o şansă – ca nemţii la Stalingrad.

După ce le-a trimis poza prin MMS, nievasta îi sună pe naşi, să-i zgândăre.

– No, tu naşe, ai văzut ce poză ţi-am trimis?
– Da, mersi, ce mare-i Gropărelu’, ce frumos…
– Da, da’… te-ai uitat cu atenţie la poză?
– Da, tu, ce obrăjori, ce ochişori…
– Nu, tu, nu! Uită-te cu atenţie!
– I-am văzut dinţişorii, da…
– Lasă dinţişorii! Lasă-i! Uite-te bine-bine!
– Vai, ce cămeşuţă drăguţă are pe el, ce bine-i stă…
– Tu naşe! Ia uite-te la baloanele alea din spatele lui! Le vezi?
– Da, ce-i cu ele?
– Tu! Ce culori au? Că poza aia v-am făcut-o special pentru voi, e dedicaţie specială, pentru voi v-am dedicat-o!
– Da? Ia să mă mai uit o dată…

Şi numa’ ce aude nievastă-mea în telefon, de era să pice jos, siderată mortal, cu dinţii încleştaţi:

– Vaaai, zice naşa, ce frumos, i-ai făcut poză Gropărelului cu steagul italian!

29 lovituri, dă-i și tu!