Una calda, una foarte rece

După proiecția Usturoiului de vineri seara (așa cum v-am mai zis, cu casa plină a șaptea oară! Și duminică au fost 396 de oameni la Usturoi, deci am avut peste 1000 de spectatori plătitori în trei spectacole!), sâmbătă eram oleacă euforic. În același timp, eram și singur cu Gropărelu acasă, că nievasta era departe, în ceva team building.

Așa că, mno, ne îmbrăcăm și pornim către Florești, la prieteni, că urma să mergem la săniuș. Soare, zăpadă, frig… ce mai! Vreme de ieșit din casă, la minus 10, de pus copiii la maraton pe dealuri.

Și ne reunim cu prietenii, pornim încet către pârtie, înarmați cu săniile, ajungem sus pe deal, îmi iau ficiorul pe sanie și pornim încet către vale! În chiotele lui de fericire, prima tură cu săniile de iarna asta.

Și… apar ceva hopuri, le trecem cu bine (puneam frână cu picioarele), și, dintr-o dată, chiotele de fericire devin răcnete! Și începe ăsta micu’ să se zbată în brațele mele, pun frână de tot, opresc sania…

Băi, urla ăsta micu’ de s-o oprit toată pârtia de la săniat, cred că adio sezon de vânătoare anul ăsta, toate jivinele or fugit în Ucraina! Printre sughițuri și hohote, aflu că s-a lovit la picior.

Îi dau jos cizma, ciorăpelul… și-n fața ochilor mi se desfășoară un deget mare de la picior vânăt ca o vișină și umflat ca un cozonăcel de jucărie.

Îl iau pe sus, îi îmbrac piciorușul cu mănușa… pornim toți către casa prietenilor, cu ficiorul în brațe. Aflu, cu ocazia asta, că am cel mai greu copil de 5 ani din univers. Mai ales că se și lăsa în brațele mele, de durere, ca-n hamac.

Acasă la prekini îi punem comprese (doamna e doctoriță), mai un ceiuc, se mai uită copiii la un desen animat… peste vreo oră de testat funcțiile degețelului mă iau și-mi duc pruncul la Chirurgie, în Cluj, la Pedi.

Norocul meu că secția aia nu are nimic în comun cu vreun spital din România: în 40 de minute, copilu’ era consultat, cu razele X făcute, cu verdictul dat, personal foarte, foarte amabil. Da, exact ce mă temeam să fie: degetul mare de la picior era rupt.

Când ne dădeam pe sanie, l-o mâncat undeva să pună picioarele în față, pentru că văzuse că și ale mele erau pe jos (frânam). Cum eu mă uitam în față, să nu dăm în ceva șanț, nu în jos, nu am văzut ce face. Pantă lină, dar tot aveam ceva viteză, și până să observ piciorul i-a intrat sub tălpicul saniei, degețelul s-a frânt ca o grisină… restul îl știți, al meu atâta o fost de dărâmat că niciodată nu s-o lăsat atâta pupat și strîns în brațe de mine, mai degrabă îmi trage una-n fluier cu nicovala decât să mă lase să-l mângâi pe ureche, de exemplu.

Mno… piciorușul în gips, 3 săptămâni de repaos…

IMG_6871
…cu mesaje de iubire eternă de la admiratoare

Asta-l va termina, că ăsta micu, dacă nu sare de 344.000 de ori pe zi, face implozie. Și nu are voie să umble ca să nu se apese pe gips și să-l strice și să nu se mai lege ligamentele alea și oasele cum trebe. Și stă în capul patului și e trist și mie-mi vine să mă cațăr pe pereți când îl văd.

Ies din spital cu pruncul de 22 de kile și lung de 2 metri în brațe… la intrare, un țâgan ungur din ăla cu pălărie sare să-mi deschidă ușa, că nu încăpeam cu el. Mă uit la el:
– Da’… nu veniți cu mine până la mașină, vă rog io frumos?
– Ioi, da’ cum nu, domnu’!

Merg cu el până la mașină, că io tot cu țiganii am noroc, orice s-ar zice, i-l dau pe fiu-meu în brațe ca să descui ușa, îmi bag pruncul în scăunelul de mașină…
– Da’ cu copilu’ dvs. ce bai aveți? De ce ați venit la Pediatrie?
– Am o pruncă de 3 luni… și și-o rupt clavicula, domnu’!

Ne-am urat sănătate, am dat noroc… Apoi mi-am dat seama că ăsta cred că e cel mai ușor accident serios pe care-l putea păți fiu-meu pe sanie.

Și no… vine nievasta duminică din team building, agitată ca o leoaică, își vede puiuțul, sar și se mângâie una pe altul ca felinele preț de vreo 2 ore… apoi îmi zice:
– Când ai vorbit cu mama la telefon? (cu soacră-mea). Sâmbătă pe la 1?
– Da, cam așa.
– Și când s-o petrecut năcazu’?
– Pe la vreo 4, zic.
– Mno… la o jumate de oră după ce ați vorbit, o căzut o icoană de pe peretele lu’ mami fix pe măsuță, lângă poza Gropărelului!
– Ai, lasă-mă! zic io.
– Da! Și imediat s-o gândit: ăsta nu-i semn bun.

Trag aer în piept:
– Când mai merem la soacră-mea, îi bat toate icoanele în paișpe cuie și i le și lipesc cu prenandez, că ui ce se-ntâmplă dacă nu-s bine prinse, bată-le de icoane să le bată!

12 lovituri, dă-i și tu!