Germania

Un hold-up reusit

Acum vreo 18 ani, un nene a intrat în sediul unei bănci din orăşelul unde stă soru-mea, în Germania.

Banca era în centru, în zona pietonală. Adică în scama din buricul oraşului.

S-a prezentat la caseriţă cu ochelari de soare pe ochi într-un moment în care banca era goală ca un nud. I-a cerut politicos, dar ferm să-i bage toţi banii pe care-i avea în casă într-o pungă mare.

Apoi a ieşit afară, calm ca un lac de peşteră, s-a suit pe o bicicletă şi a plecat.

Nici până în ziua de azi Kripo nu l-a prins.

FOAAAARTE TAAAAREEEE!

12 lovituri, dă-i și tu!

Ce faci dacă vezi ceva un obiect abandonat în stradă şi care îţi trebuie?

– Uite! zice mama. Cărucior abandonat! Arestează-l! Fă şi tu ceva bun pentru familia ta!
– Mamă, zic, potoleşte-te. Ne-am potolit?
– Ce! Că lor nu le mai trebe! Că-s nemţi! Şi aici e Germania!
– Mamă, zic, ce dacă-i Germania? Io şi fac pe mine de ruşine dacă mă apuc să umblu prin ce aruncă alţii!
– Că tu tot timpul ai fost ruşinos unde nu trebuia! Numa’ să iei patru la matematică nu ţi-a fost niciodată ruşine!

Mama mea îmi scoate ochii şi acuma, după 20 de ani, pentru 4 ăla la matematică din clasa a 7-a, deşi mă pedepsise atunci groaznic: îmi interzisese să mă mai duc la atletism şi mă pusese să dau altcuiva hamsterul şi acvariul. Şi acuma îmi amintesc cu emoţie de momentele în care puneam hamsterul în acvariul de peşti şi peştii în acvariul hamsterului.

– Tu nu ştii cum e prin Germania, zice mama. În Germania, dacă nu le mai trebuie ceva, îl scot în stradă să-l ia altul. Şi nu e nici o ruşine să-l iei! Că de-aia l-o lăsat aici, lângă gară!
– Deci mie numa’ asta-mi mai trebuie! Să mă apuc de cărat cărucioarele altora, de parcă io n-aş fi în stare să-i iau cărucior lu’ fiu-meu!

Căruciorul – văzusem modelul în real,- în Germania – costa pe la vreo 150 euro. Nu chiar un capăt de ţară, dar oricum era o sumă de care îţi puteai cumpăra chiloţi pe următorii 17 ani, de exemplu.

Şi acum zăcea pe un morman de mobilă scoasă în stradă pentru că unui neamţ îi crescuse pruncul suficient de mare ca să nu mai aibă nevoie de cărucior de mărimea aia.

– Nievastă! zic. Ce zici? Că mie mi-i ruşine să-l iau.
– Deci mie mi-i frică, zice nievasta. Că nu ştii ce fel de oameni nemţi or avut căruciorul, şi nu prea-mi vine să-l bag pe Gropărel în căruciorul altora, că ştii că pruncii sunt sensibili.
– Corect, zic eu – care sunt tot timpul de acord cu ea.
– Las’ că-i cumpărăm noi unul nou, mai zice nievasta. Dacă e musai, renunţăm să îţi mai cumpărăm ţie chiloţi în următorii 17 ani, şi e OK, zice ea.
– Exact aşa mă gândeam şi eu, zic.

Tac un minut şi-mi rumeg întrebarea.

– Sincer te rog să-mi răspunzi, zic. Chiar aveai de gând să îmi cumperi chiloţi în următorii 17 ani?
– Nu, zice nievasta. Vroiai tu să îţi cumperi?
– Normal că nu, zic. Normal că nu, d-aia întrebam.

(Vă pun aici o poză cu o benzinărie de numele căreia m-am râs, tot în Germania, dar fără nicio legătură cu postarea asta)

Trec vreo două zile. Toată gaşca ne hotărâm să plecăm cu trenul în oraşul istoric aflat la 10 km distanţă de soru-mea, că nu încăpeam toţi (eram vreo 10) în maşina ei.

Aşa că mergem la gară, ne luăm bilete şi ne suim cuminţi în tren, aşteptând să se facă ora de plecare.

Cu un minut înainte de plecare, se dă uşa de la tren la o parte.

O damă bine-bine, un soi de cuconet nemţesc, încerca să se urce în tren.

Avea o cârcă de bagaje după ea, probabil venise la cură, la băi, în oraşul soru-mii, şi amu pleca acasă la ea cu jumate din staţiune în valize.

Şi era plină-plină de aur, deci ca pe un faraon stătea aurul pe ea. Avea atâta aur pe ea că-şi putea instaura propriul ei guvern mlitar în orice ţară non-G8. Dacă vindea patru brăţări, îşi putea construi propria ei centrală nucleară; şi cu încă un lanţ şi un cercel putea finanţa primul drum NASA către planeta Marte, dus-întors.

Io, fiind ficiorul expediţiei noastre şi mereu dornic să le arăt Friţilor că românii nu sunt numai Zigeuner, sar să o ajut cu bagajele şi valizele.

Băgăm vreo 5 geamantane, unul după celălalt, pe uşă şi în vagon. Danke, danke, zice madama, io nu mă las domolit şi mai bag şi o sacoşă imensă şi o valiză pe rotile, şi încă un troller mai mic în vagon, că deja credeam că tanti fuge de ceva invazie a furnicilor argentiniene.

Şi la un moment dat fac ochii mari cînd văd ultimul bagaj al lui Frau! Bagaj pe care ţinea în mod deosebit să-l bage peste toată remorca aia de geamantane ale ei!

Un bagaj pe care-l văzusem şi eu înainte cu două zile!!

Aţi ghicit, era căruciorul pe care ne fusese nouă jenă să-l luăm din stradă, dar pe care-l îl arestase ea!

Şi vă spun că fix căruciorul ăla era, 100%! Pentru că îi recunoscusem vreo două pete, şi mai şi ştiam pederost modelul, doar îl văzuserăm şi noi la real,- în Germania!

Costa pe la vreo 150 euro.

29 lovituri, dă-i și tu!

Gata, am revenit de la Jermanica

– No, mă… ţi-a placut la Jermanica?
– Daaaa… normal! O fost excelent.
– Aţi prins vreme bună?
– Nţ. Ploaie şi întuneric, vreme de sinucis şi de dat cu trenul peste membre esenţiale.
– Gropărelul o fost OK?
– Pfuaaaayy, ce-o mai mârâit! Îi cresc dinţii, săracu’. N-o prea putut să se bucure de Jermanica, ar muşca şi din stâncă dacă l-aş lăsa.
– Nievasta?
– Hmmm… certuri, scandaluri. Că de ce Jermanica e cum e şi România nu e ca ea!
– Gropăroii? Părinţii tăi?
– E… ca bătrânii! Nu-i mai duci de-acasă uşor, şi când îi duci se tot plâng. Că nu le place mâncarea, că ce-i cu vremea aia – de parcă io eram de vină.
– Soru-ta? Ai apucat să discuţi cu ea?
– Deloc. Că ea o fost slugă pentru toţi, cal de bătaie. Unde mi-s ciorapii, de ce plouă atâta… etc.
– Nepoţii? Te-ai mai jucat cu ei?
– Nu. Nu am putut. Păi dacă tot plângea Gropărelu!
– Aţi vizitat ceva oraşe?
– Nu, mă, unde naiba să tot mergi. Ce să vezi? Alte oraşe pline de nemţi?
– Mâncarea?
– Mâncarea? Tu ştii ce greu e să ţii post în altă ţară?
– PĂI ŞI ATUNCI CE NAIBA O FOST AŞA DE EXCELENT ÎN GERMANIA?
– Bă… mi-am luat adidaşi noi!

PS: Nu credeţi tot ce scrie pe bloguri, o fost excelent in Germanica şi ne-am simţit ca nişte lorzi, mulţumim, sorella! Şi am adus nişte poveşti cu sine… aiaiai! Că deja râd numa’ când mă gândesc.

24 lovituri, dă-i și tu!

Inca una cu cumnatu-meu

Cumnatu-meu, care e neamţ, e şofer de şofer neamţ. Are – pe lângă multe altele – şi vreo două microbuze, cu care transportă tot felu’ de chestii d-alea nemţeşti, de-ale lor.

Odată s-o dus până în Italia cu: un Suzuki Samurai băgat într-un Fiat Ducato – in Suzuki ala dormeam eu, că m-o lăsat pe drum în Ingolstadt, la un prekin sas plecat; în spate o remorcă pe care se lăfăia un VW Transporter, pe care se lăfăia un Fiat Punto. Şi cu ele s-o dus până în sudul Italiei.

Fincă era vorba de un drum de ceva mii de kilometri, şi-o luat cu el pe unul din cei mai urâţi prieteni ai săi: pe Romano. Aşa-l cheamă pe el. Romano este într-adevăr foarte, foarte urât (io nu prea râd de felul în care arată oamenii; dar în cazul lui Romano şi al lui Boc fac o excepţie; apropos, cică ţinta principală a lui Boc este să aducă economia la dimensiunile sale proprii – ăsta o fost un banc nereuşit, marca Groparu).

Aşa. Şi mă lasă pe mine în Ingolstadt, unde m-am petrecut cu Adilă, prekinu meu din copilărie, un weekend întreg, şi am văzut tot felu’ de castele bavareze.

Cumnatu-meu şi-a continuat drumul spre Italia.

Şi, când cobora Alpii, l-au lăsat frânele. Că se tot cobora în linie dreaptă, şi maşina aia sireaca o intrat în grevă. Şi cumnatu-meu o zis către Romano: bă, e groasă! O sa încerc să opresc deşi suntem pe autostradă, da’ cu frână de motor.

Romano o cam început să cam schimbe culori, ca un cameleon într-un curcubeu de lumină. Şi cumnatu-meu, care e şi mai hâtru, el, aşa, o început cu bancuri de-ale lui – că ce şi cui lasă moştenire, că ce bine că o să moară amândoi în Italia, că ui ce climă faină or să aibe la mormânt; şi că prietenia lor o să fie cimentată de alăturarea celor două morminte. Romano, fiind urât, nu zicea nimic: numa’ se tot foia de colo-colo, şi transpira.

Italienii – fiind copchii deştepţi – aveau benzi de circulaţie de urgenţă, făcute special pentru ăştia pe care îi lasă frânele. Şi cumnatu-meu, în cele din urmă, ocheşte o asemenea bandă, intră pe ea, banda începe uşor să urce, atelajul lor se opreşte, cumnatu-meu trage frâna de mână, şi încep să aştepte până se răcesc frânele.

După nici 23 de secunde, cumnatu-meu îşi dă seama de ce Romano, urâtul, tăcuse tot drumul lor şi se foise: de emoţie, se cam kkse pe domnia sa nemţească.

26 lovituri, dă-i și tu!