Sandokan, iepuraşul malaezian

Malaezia, anul 2011. Ţara care nu cunoaşte iarnă. Colegul Nârţoagă zis Pârţoagă, proaspăt întors de pe acele meleaguri, a adus cu el texte.

O familie era cam malaeziancă – ca să nu zic altcumva. Şi familia malaeziancă avea un animal de casă şi de companie: un iepuraş drăgălaş, pufos şi fluffy, gingaş ca o adiere de primăvară prin flori de cireşi japonezi (înainte de cutremur şi tsunami şi Cernobîl); ca o mângâiere de mână de copil pe faţa ta bărbierită; sau ca o respiraţie fierbinte de muiere care stă pe tine şi pufăie de plăcere pe obrazul tău. Da, ca o respiraţie fierbinte de muiere care stă pe tine şi pufăie de plăcere pe obrazul tău.

Ca o respiraţie fierbinte de muiere care stă pe tine şi pufăie de plăcere pe obrazul tău… ăăă… unde rămăsesem?

Aşa cum se întâmplă adesea, iepuraşul era răsfăţatul familiei. Ia nişte ciocolată, ia morcovelul cu care vine tata în fund de la serviciu; hai la mine-n braţe să te giugu-lugu, uite ce urechiuşe frumoase are! Ioai, ţucu-i sub codiţa lui, ziceau copiii, înnebuniţi.

Într-o zi de sâmbătă, ca de obicei, era soare în Malaezia.

Şi copiii şi tatăl s-au gândit să-l scoată pe iepurilă la aer curat, să-i dea puţin drumul prin grădină, să simtă şi el puţină libertate şi un fir de iarbă sub nară.

Zis şi făcut.

Şi întreaga familie se uita la gingaşa făptură cum umbla sprinţar şi mirosea şi adulmeca grădina şi libertatea şi cum se uşura el pe nişte tuberculi de manioc*.

Şi râdeau şi erau fericiţi.

Şi dintr-o dată, din înaltul ceriului, un vultur cât un condor s-a scoborât în picaj, şi, înainte ca iepurilă să apuce să zică “ioi, mă, futui-!”, şi-a înfipt ghearele în urecheat şi l-a luat cu sine şi a zburat în depărtări, sub ochii familiei perplexe.

___________________
* plantă din care se face tapioca.

46 lovituri, dă-i și tu!