Poziţia copilului? Nu credeam că se mai fac astfel de filme în România

Per total? “După dealuri” şi “Poziţia copilului” sunt cele mai bune filme româneşti văzute într-o… bună perioadă de vreme. Şi asta nu o zic pentru că au luat premii şi e trendy să ţii cu Cannes-ul sau Berlinul, ci pentru că, oricum ai lua-o, filmele astea te răscolesc. Nu mergi ca la curve de Hollywood – închizi fermoarul şi pa.

“Poziţia copilului” e un film construit din jocul actorilor şi situaţiile la care te mână scenariul, nu de scenariul propriu zis. Scenariul nu are deloc Oscar Wilde în el, ci justifică şi alimentează foarte bine derapajele personajelor. E un film situaţional, ca să zic aşa. Filmat (reuşit) hand held 80%, cu multe close-up-uri, se insistă pe expresivitatea actorilor (care e construită covârşitor de convingător). Genialitatea scenariului nu zace în limbaj, ci în situaţia pe care o creează. Să le luăm pe rând:

Ce nu mi-a plăcut:
– filmul începe dur, cu pulă şi pizdă din belşug  – chestie pe care nu o gust. Oi fi io defect!
Notă: La Q&A, când a fost apostrofat de un spectator în legătură cu carnea de om din film, regizorul a punctat decisiv: “aţi putea spune la care înjurătură anume vă referiţi?” – moment de râsete, că nimeni nu e nebun să repete ce a fost pe ecran în aşa oraş mic, cu sala plină (deci plină-plină; a fost primul film românesc în care sala s-a ridicat în picioare să-l aplaude pe regizor; respect, oraş mic!)
– se face referire la Ciomu (ştiţi voi, the dick harakiri master). Bă, omul o fi avut, naiba ştie, un moment de nebunie pentru care a plătit şi plăteşte în continuare; are rost să-l imortalizezi drept oaie neagră pentru posterioritate? Înţeleg că deja e în folclorul urban, da’… o fi şi el om, o avea şi el baiuri, probleme… mno!
– foarte puţin, dar foarte puţin transparent dialogul de final. Insist să spun că e posibil să fie doar percepţia mea bolnăvicioasă.

Ce mi-a plăcut:
– după primele 10 minute, eram gata-gata să decretez în gura mare că juriul Ursului de Aur e format din băşinoşi nemţi decrepiţi şi că nu pricep de ce se dau bani de la stat pe filme de doi lei cu corupţie, drame ieftine, accidente, poliţişti etc. Presupun că ştiţi şi voi bubele filmelor româneşti, am mai scris şi eu despre ele. Nu puteam greşi mai mult! Pentru că:
– Luminiţa Gheorghiu e… cum să zic, o zână. E… bă, deci femeia asta e senzaţională. Respect, scumpă doamnă! Îţi dai seama ce regizor sadic şi actriţă fanatică dacă, în film, mama, o damă bine, de altfel, plânge cu muci? Femeia asta e atâta de prinsă, leoaică cum e ea, în iubirea asta Oedipiană (oare?) faţă de copilul ei, că nici măcar nu simte când zburdă graţios, în rol, prin discuţii complet pe lângă subiect. Transă de iubire de mamă, frate. Explicaţii în nota de mai jos:
Notă: Acum ceva vreme, o prietenă din Cluj plecată de la acelaşi liceu sibian ca mine mă întreba de familia gropărească, şi nu s-o putut abţine să nu mă întrebe: “Şi mămica cum e? Mămică nebună?” Apoi s-a gândit preţ de o secundă: “Nu are cum să nu fie mămică nebună! Toate suntem mămici nebune!” Dragi tătici, ştiu că zâmbiţi când citiţi cuvintele astea!
– Bogdan Dumitrache e un vrăjitor, joacă rolul de copil sufocat de dragostea mamei ca un înger. Scenaristic, este foarte meşteşugit exonerat de vină. Florin Zamfirescu e tatăl prin excelenţă (“Lasă-l, dragă, să-şi bată cuie-n picioare ca Hristos!” – ca şi Groparu tătic “Lasă-l, nievastă, să-şi spargă Gropărelu’ dinţii, că mai are vreo 30!”); aşa era şi Gropăroiu (tatăl gropăresc), şi Gropăroiul Gropăroiului. Adrian Titieni – superb. Vlad Ivanov – cel mai malefic actor român, nu mi-l pot imagina altminteri. Ilinca Goia – dac-aţi şti, doamnă, cât v-am mai analizat! Nota zece!
– regizorul Călin Peter Netzer: hmmm… genial. A ales cei mai buni actori pentru a juca cele mai mănuşă personaje. S-a plâns că nu a avut decât o lună pentru filmări; m-a trecut un fior dureros prin măduva oaselor (noi am filmat 16 zile pentru Usturoi, şi încă am coşmaruri cu asta). Scenarist, producător, regizor… nici Leonardo da Vinci nu o fost aşa ceva, aia-i clar.
– rugămintea actorilor – români, veniţi în cinematografe la filmele româneşti! Şi nu cred că au zis asta ca să facă bani gârlă pe seama românilor care plătesc uneori sub 2 euro pe bilet, ci pentru că trebuie să ne cunoaştem valorile. Presupun că ştiţi că o mică parte din banii pe care îi daţi voi la buget merg şi în cinematografia românească, nu? Păi nu sunteţi curioşi cum se cheltuie banii ăştia?
îi sunt profund recunoscător regizorului pentru că nu a arătat o Românie în care se poate rezolva chiar orice cu şpaga. Mă aşteptam ca poliţaii să fie cumpărabili cu un cartuş de ţigări şi astfel să confirme psihoza Vestului că suntem o ţară care exportă corupţie, prostituate şi “carne de vită”; noroc că nu a fost cazul.
– scenele de la final sunt atâta de bine construite, că jur că puteai auzi cum se învârt atomii în sală. Voi ştiţi cum se aude o sală de 700 de locuri care-şi ţine respiraţia? Asurzitor.

Concluzie? Lumea a uitat, pur şi simplu, pe unde e ieşirea, s-a înghesuit la o singură uşă uitînd că ieşirea principală, de fapt, este alta. Ăsta este efectul “Poziţia copilului”.

18 lovituri, dă-i și tu!