Poveste din doilea război mondial cu un bunic norocos

Bunicul lui Iosif din Turda (îl ştiţi pe Iosif, nu?) a reuşit să supravieţuiască celui de-al doilea rezbel printr-o suită de noroace atâta de formidabile că zici că e film cu Bruzli.

În primul rând, bunicul lui Iosif din Turda a ajuns la Stalingrad, unde era operator de branduri (Brandt, marca mortierelor nemţeşti) în ciuda frigului năpraznic; că aşa un ger era acolo, că o excursie pe Jupiter în pielea goală ar fi fost ca un fel de sejur pe o plajă tropicală.

Fiijnd ger, mureau oştenii pe capete; care se vedea că nu mai mişcă în tranşeu era rapid şi eficient deschiloţat de colegii de birou, să aibe soldaţii nemorţi încă cu ce-şi acoperi pielea rebegită de frig. Dacă mortul protesta, nimic nu-l potolea mai degrabă decât un pat de puşcă aplicat cu sârg peste nas; sau o lopată Linneman peste urechi.

Fiind ger, nu prea aveai ce mânca; decât o raţie de vreo 8 grame de pâine pe care trebuia să o împarţi cu colegul nedegerat. Aşa că oamenii au recurs la tot felul de artificii care i-ar fi făcut pe vietnamezi să roşească de invidie: halit câini, pisici, şobolani şi (italienii mai ales) ciori ca la KFC. Ca pe covrigei le mâncau, crontz-crontz.

Într-o bună zi de foame, ger şi viscol, bunicul a văzut, în no man’s land, un cal sfârtecat de obuze (fapt ce îi şi provocase decesul său cabalin). Lihnit de foame ca un student basarabean din vremea mea şi ignorînd cu bună ştiinţă protestele vehemente ale colegilor de batalion, bunicul s-a hotărât să înfrunte lunetiştii sovietici şi să mestece nişte vrăbiuţă de Murgu. Drept pentru care s-a şi deplasat prin târâre către leşul congelat ca un file de Pangassius.

Ajuns la leş, şi-a scos furculiţa şi cuţitul, şi-a pus şerveţelul la gât şi început să se înfrupte din cotlet. Ar fi mers şi un vin roşu sec cu porţia de caballo mare, dar nu era cazul să strâmbe din năsuc.

Şi de aici începe povestea.

Un nenorocit de lunetist stahanovist sovietic, în loc să se predea, şi-a smuls jumate din obraz lipindu-şi arma de pielea feţei şi expediind un glonţ aţă în bunicul care molfăia la antricoate de armăsar; glonţul – fiindcă bunicul era norocos – l-a lovit în antebraţ, apoi în pulpa piciorului (care s-a şi umflat apoi ca un cârnat). Dacă n-ar fi avut noroc, ar fi primit plumbul direct în dovleac, dar aşa e când ai noroc. Sau în burţi l-ar fi lovit, şi atunci ar fi sângerat un pic înainte de a suna la soneria lui Sf. Petre.

Deranjat brutal de la masă, bunicul a picat lat. Îl aştepta o moarte sinceră, prin îngheţ, iar camarazii lui deja îşi împărţeau izmenele, ţigările şi bocancii lui, din tranşee. Dar bunicul era un norocos.

Ein salut für ein norocos opa, bitte. Danke schön, bă Muso’

Atâta de norocos, că un brancardier inconştient şi-a riscat viaţa şi a sărit în no man’s land, de unde l-a târât ca pe un sac de cartofi împuşcat până în tranşee. Norocul lor că nu i-a mai nimerit nici un glonţ, altfel, cum v-am zis, şi-ar fi donat hainele primului centru de colectare secăn.

Nu numai că l-a scos din poligonul de lunetişti, ci l-a şi cărat până la infirmerie. Infirmerie care – aţi ghicit – era un cort cu un soi de sobă la mijloc, vai şi-amar. În jurul sobei temperatura se ridica până pe la minus 800 de grade; dar la margine, ajungea pe la paişpe miliarde sub zero.

Acuma în cortul infirmieratic aveai două opţiuni: ori te puneau la margine, şi congelai într-o oră; ori lângă sobă, unde congelai în 3-4. Unde credeţi că l-au pus pe bunicul norocos? Exact, lângă sobă. Dar şi înspre uşă – fapt esenţial în povestea noastră, veţi vedea imediat de ce.

Şi a stat bunicul acolo toată noaptea, şi a încercat să nu moară şi a reuşit. Alt noroc.

Dimineaţa, pentru că deja la Stalingrad era cam la spartul chefului, nemţii au intrat în cortul infirmieratic şi au început să care răniţii. Ăla-i mort, scheisse, ăsta-i viu da’ moare curând, scheisse; uite aici una bucată de bunic norocos foarte viu, pe ăsta-l luăm cu noi. Dacă nu era lângă intrare, ar mai fi rămas o vreme prin Soviete – până la revenirea lui Hristos pe pământ; căci alţii din cort au fost mai puţin băftoşi.

Şi l-au încărcat direct într-un avion din ăla de transport, că era norocos, şi l-au dus din infernul de la Stalingrad. Vreo alte câteva zeci şi sute de mii de militari s-au decis că e mai bine să rămână acolo, ca să se poată lăuda nepoţii lor la bere cu “băăă, bunicu-meu o murit la Stalingrad, băăă!” (după cum bine aţi ghicit, Iosif nu are asemnea noroc).

Şi l-au adus cu avionul, dragi nepoţi de bunici stalingradezi, drept în spitalul din Brăila. Unde – stupoare! – trebuia să-şi cumpere el medicamente şi pansamente, de zici că era în anul 2011.

Şi care Brăila avea un bordel populat cu fete foarte cumsecade.

Care fumau.

Şi ştiţi ce învăţăminte a tras bunicul după toată tărăşenia asta? Şi o spune şi astăzi oricui, că e verde şi în putere?

Că pe lumea asta numai curvele fumează.

18 lovituri, dă-i și tu!