Pensionarul de calitate germană

Soru-mea locuieşte într-un orăşel nemţesc turistic care ar lua la tăvăleală toată valea Prahovei şi ar spăla-o cu zăpadă pe obraji până schelălăie. În afară de veri toride cu palmieri, are de toate acolo: ape minerale, ape termale, pârtii de schi, munţi, cascade, pâraie cu lebede, raţe şi păstrăvi cât crapii, baraje de munte, păduri pline de căprioare, vreo 8 (!) terenuri profesioniste de fotbal la o populaţie de sub 10.000 de nemţi straşnici, teren de golf, restaurante exotice cu chelneri greţoşi de amabili, maşini decapotabile, gelaterii, magazine faine, discoteci, heliport, vreo două bazine olimpice, încă o piscină publică cât una olimpică şi mai ales pensionari.

Pensionarii germani sunt o specie aparte. De regulă, atunci când nu vin aici şi-şi cumpără case în inima târgului (74.000 de euro a dat un Hans pe o casă cu trei apartamente cu 2 camere chiar în ombilicul târgului, plus vreo 700 mp – staţi, mă, ce vă ofticaţi, casa necesita anumite mici reparaţii!), se revarsă în oraş din nişte maşini cum nu au decât puţini fiţoşi români, sau aterizează din autocare pline ochi. Odată ajunşi, pensionarii nemţi nu stau o clipă locului: dau năvală în piaţa centrală, invadează restaurantele, hălăduiesc prin orăşel şi pe poteci de munte toată ziua, hrănesc lebedele sau se pozează lângă fântâna gnomilor cu telefoanele.

Fantana Bad Harzburg

Seara, mănâncă ceva sănătos (cartofi cu grătar), apoi ies în oraş la Tanz Café şi ascultă schlager-e de-ale lor (un fel de muzică de-a lui Gheorghe Turda, dar mult mai nemţească), beau cocktailuri scumpe şi povestesc de prin tinereţile lor. Sprinteni nevoie mare, dacă un pic beau o măsură mai mare de schnaps, odată numai ce-i vezi cum sar în ringul de dans, şi să te ţii, o ţin toată seara numai în sărit coarda şi ţopăit pe muzică! Şi râd zgomotos, îşi ciocnesc halbele cu putere şi lasă ciubucuri sănătoase, că atunci când sunt un pic afumaţi devin darnici.

Într-o zi, mă plimbam cu sorella pe ştrase, şi mă uit la un domn bine îmbrăcat, mai lung de 2 metri şi destul de senior, pe care toţi localnicii îl tot salutau cu respect. La un moment dat, moşulică se opreşte în faţa unei case, se apleacă foaaaaaarte greu, ridică de jos o hârtie şi o aruncă peste gardul unei case, apoi îşi vede mai departe de treabă.
Mein Gott, sar eu de colo, soru-mea, ai văzut?
– Văzut, încuviinţează sorella.
– Da’ cum aşa, aruncă la oameni în casă gunoiul? Păi ori suntem nemţi, ori nu mai suntem!
– Nu despre asta e vorba, zice soru-mea, ci despre faptul că toţi au obligaţia de a păstra curăţenie în faţa casei.
– Păi voi nu aveţi serviciu de curăţenie pe stradă?
– Ba da, dar ăla e numai dimineaţa la prima oră. Şi locuitorii nu doresc să angajeze mai mulţi oameni la salubrizare, pentru că atunci cresc taxele; şi atunci fiecare îşi face curăţenie în faţa casei, altfel nu mai vin turişti pensionari germani, şi moare oraşul.
– Păi da, dar chiar aşa, să arunci hârtia la om în curte… nu sare nimeni să îl prindă pe bunic de guler şi să-l înveţe minte?
– Aşa ceva nu ai să vezi aici.
– Dar cine e moşul?
– E fostul învăţător al socrilor mei, zice ea.
– Uau! Da’ câţi ani are?
– 93, zice soru-mea.
– 93, zic eu. 93, şi pare mai activ ca un hipster de 24!
– Este mai activ şi ca mine, şi ca tine, că toată ziua patrulează pe aici, face vreo 20 de km pe zi numai pentru asta.

Mă frec pe nas, stânjenit nemţeşte.

– Da’ tu soru-mea, io am tot văzut aici pensionari nemţi, dar toţi mi se par abia ieşiţi din a doua tinereţe după cum umblă şi vorbesc şi ridică hârtiile de pe jos.
– Ha! zice sora, încă nu ai văzut nimic.
– Adică?
– Păi se întâmplă chestii mult mai hardcore. Tu ştii autocarele astea care vin zilnic la noi, cu nemţi care fac turul Germaniei?
– Da, zic.
– No; vin aici şi ies seara la terase, şi mai beau câte un schnaps.
– Exact asta am scris şi eu la începutul postării, zic eu.
– Aşa. Şi, după ce încep să se simtă bine, tot dansează şi se chefuiesc; şi se mai întâmplă ca unui moşnegel de 80 de ani să i se aprindă călcâiele după o fetişcană de 67-68; şi moşnegelul este venit aici cu soţia, care e de-o vârstă cu el, şi să vezi tu numai scandaluri şi bătăi de cârje între octogenari! Şi cum se luptă două bunicuţe pe un senior din ăsta, care e tot îngrijit şi pomădat şi parfumat şi curat şi arătos de zici că are 50 de ani!
– Nuuuuu creeeeed!
– Poţi să nu mă crezi, dar să ştii că aici viaţa adevărată începe la pensie. Atunci nemţii călătoresc non-stop, văd lumea, şi toţi sunt sprinteni, fără probleme majore de sănătate, nu au nici o treabă… păi dacă se îndrăgostesc la vârstele astea! Io-ţi zic, sunt mult mai tineri ca noi acum.

Mult mai tineri ca noi. Mmmmmmmmm… da.

Nu are rost să vă fac o comparaţie între ai lor, cu pensiile, sistemul de sănătate, relaxarea, viaţa îngrijită pe care au dus-o, şi ai noştri, cu stresul, cu bătaia de joc, cu cozile, cu pensiile lor amărâte şi ajutoarele la căldură. Ce are însă rost este faptul că Eurovita donează vitamine gratis, cu ajutorul Crucii Rosii Romane, la azilele de bătrâni din Bucuresti, Iasi, Timisoara, Cluj, Braşov, Constanta şi Brăila dacă tu, drag cititor sau dragă cititoare, le donezi o vitamină virtuală dînd clic aici şi apoi pe butonul Donează o vitamină. Tot ce trebuie este să îţi scrii în formular numele şi prenumele şi să le trimiţi un mesaj sau o poză cu un mesaj către seniorii noştri – care sunt mai români decât ai lor.

Şi, ca să fie tacâmul complet, orice gest de promovare din partea voastră pe canalele Social Media (pe Facebook, Twitter, Linkedin etc.) la site-ul acesta sau la conţinutul său se transformă automat în vitamine pentru bunicuţi! Pentru că e gratis şi nu ne costă pe noi mai nimic, io zic să încercăm să-i rezolvăm pe pensionari de măcar 800 de vagoane de vitamine. Pentru că bicoz:)

Asta ca să nu mai zică nimeni în istoria acestui pământ că un Like şi un Share n-a adunat niciodată nici un leuţ pentru nimeni.

18 lovituri, dă-i și tu!