O ratare de 8 Martie ca la folbal

Îmi zic: no, ia să-i trag o surpriză romantică de 8 Martie!  (era 7 martie).

Fuga în piaţă să îi iau un snop de lalele albe, preferatele lu’ nievasta (bă, Arhi, la mine în familie nu merg trandafirii, mă, nicicum, laleaua e floarea oficială!). Mă potolesc repede când văd scorurile, mă rezum la 7 fire, mere şi-aşa.

Ajung acasă, las florile în maşină peste noapte, le ascund bine să nu se vadă de la exterior, să nu-mi spargă vrunu geamurile şi să-mi fure bunătate de lalele la preţ de orhidee rare de pe muntele de jad din templul Shaolin secret. Petrecem seara normal.

A doua zi dimineaţa, de 8 Martie, mă scol cu greu mai devreme, mă duc clătinându-mă spre baie, nu înainte de a mă lovi puţin cu capul de vreo doi pereţi, de dulap şi de tocul uşii. Trag un duş, mă bărbieresc, mă dau cu aftărşeiv. Îmi pun o privire sclipitoare, inteligent-romantică pe ochi, aşa cum am văzut eu într-un film cu Clark Gable, mai demult; şi mă duc către muiere.

– Dragule, zice ea, nu îl iei pe ăsta micu’ din pătuţ şi-l duci în sufragerie? Că vin şi eu imediat, zice ea.
– Nu încă, zic. Stai 2 secunde să aerisesc în sufragerie, şi apăi îl duc dincolo.

Închid uşa la dormitor şi ţuşti afară, cobor trei etaje în viteză, fuga la maşină repede ca o cometă! Scot florile care se pare că au supravieţuit cumsecade nopţii în maşină. Revin în apartament într-un suflet, ascund florile în sufragerie.

– Unde ai fost? mă întreabă muierea. Ai fost afară?
– N-AI TU TREABĂ! mă impun eu.

Merg şi-l iau pe ăla micu din pătuţ, vin cu el în sufragerie. Iau într-o mână florile şi, cu pruncul în cealaltă, mă duc înapoi către dormitor, să-i dau lu’ nievasta florile din partea amândurora (cititoarele de sex feminin sigur scapă acum o lacrimă la colţul pleoapelor, hihi!) (fetelor, ne potolim?)

– La Mulţi Ani de 8 Martie! Să trăieşti sănătoasă şi fericită, să rămâi tânără şi înfloritoare! îi zic, şi încerc să-i înmânez buchetul.

A fost nevoie de doar o fracţiune de secundă de neatenţie: Gropărelu’ înşfacă o floare de lalea, şi dă cu ea de parchet. Floarea se sparge cu zgomot, de parc-ar fi de sticlă.

Ne uităm unu’ la altu’, ea pufneşte în râs, io nu ştiu ce să cred. Nievasta ia florile, ne pupăm.

– Unde le-ai ţinut? întreabă ea.
– În maşină, fac eu feţe-feţe.
– Peste noapte?
– Da, zic eu, da.
– Ştii că au fost minus 15 grade azi-noapte? întreabă ea.
– Nu, zic.
– Ia ui cum arată florile, zice ea.

Pun mâna pe ele: vergele de gheaţă. Parcă erau sculpturi în iceberguri.

– Las’, zice nievasta. Gestul contează. Le pun în vază şi poate îşi revin!
– Aşa să faci, zic. Aşa să faci.

Şi fix aşa a făcut. Şi uite ce frumoase sunt ele, după ce şi-au mai revenit!

 

 

61 lovituri, dă-i și tu!