Mustul se bea cât e tânăr, sau nu se mai bea deloc

De Zilele Recoltei, un coleg și-a cumpărat o sticloanță de 2 litri de must (hai, băgați-o pe aia cu ”it’s a must”!). Bun, dulce-acrișor, natural și extrem, extrem de diuretic, din ăla care-ți face sfincterul mustang de nestăpânit.

După cum știu mustofagii, după câteva pahare, glicemia-ți urcă la nivele demne de Chomolungma, și de acolo o ia către stele; așa că, după câteva pahare de poftă, au lăsat sticla în pace, să zacă nițel.

Nițelul ăla s-a făcut o zi și-o noapte, timp în care mustul a fermentat cu furie; și, așa cum a descoperit colegul după o vreme, se și alcoolizase și nu mai era nici vin, nici must; cum ar veni, era un zombie-must, say nu mai era mustul de care se îndrăgostise.

Așa că l-a pus la gunoi, sub chiuvetă.

Unde a stat preț de vreo 2 zile.

Și… într-o noapte, sticla de must care fermenta ca un cazan din iad a făcut odată BUUUUUUUMMM!!!!!!! așa de tare… că i-a spart gunoiul (!), i-a rupt ușa de la corpul de bucătărie și i-a și vătămat țeava de apă (!), că a-nceput să curgă de nebună.

Plus că i-a și împroșcat cu must-vin pereți și podea și alte electrocasnice.


…în toate cele patru zări

Mno; din cauza asta ardelenii adevărați beau pălincă.

10 lovituri, dă-i și tu!