La pescuit cu Dragos Mone

Il ştiţi pe Dragos Mone: e blogger şi pescar. Zice: bă! Hai la pescuială sâmbătă! Vin, bă, zic. Vin.

Sâmbăta trecută o fost una din zilele în care îmi era frică să deschid inboxul, că se vărsau afară toate mailurile cu “de făcut pe weekend”. Dar mi-am zis: azi nu voi aduce şuncă pe masă pentru familie, ci voi aduce peşte! Dă-le naibii de mailuri, că le găsesc tot acolo când mă-ntorc. Aşa că m-am umflat în pene şi am declarat sus şi tare, tunând ca un bărbat în casa lui:

– Tu, muiere… mâine mă duc la pescuit!

S-o uitat odată la mine de mi-o transpirat spinarea rece.

– …dacă mă laşi, bine-nţeles, am completat.
– Du-te, mi-a zis uşor. Numa’ să nu te mai văd.

Mi-am pus sculele în ordine vreo 4 ore, ca să-mi pregătesc undiţa cu plută. P-ormă mi-am făcut bagajul, încă vreo 3 ore: pentru 5 ore de pescuială urma să duc vreo 13 kile de echipament.

Vine dimineaţa, iau maşina muierii, scol gaşca din somn la ora 7 – pe lângă Dragoş mai veneau Marius şi Radu – şi ne pornim către Mărtineşti. Unde şi ajungem pe o vreme câinoasă, numai bună de luat şpagă dacă te cheamă Adrian Severin. Dacă nu – numai bună de îngheţat pe malul unor lacuri BOCNĂ, cu vântoase. Şi cu ploaie din aia. Ştiţi voi: din aia. Care pica din ceaţă.

Ne vine să ne luăm în braţe să ne încălzim, dar Bear Grylls ar fi râs de noi.

Ne instalăm tabăra la confluenţa a trei lacuri, unul mai peşte congelat decât celălalt. La primul, la vreo 14 metri de mal, adâncimea era de maxim 1 m, şi era plin de alge atât scârboase, cât şi puturoase. La al doilea, oriunde aruncai, îţi ducea pluta către o gură de scurgere în 40 de secunde. Iar al treilea era pur şi simplă o banchiză uriaşă de gheaţă. Decât atât era.

Am scos mămăliga mea aia făcută de mine, din aia făcută special ca să nu stea în ac. Mone scoate viermuşorii şi râmele. Marius scoate boabele de cucuruz cu esenţă de vanilie. Iar Radu, al patrulea pescar, o vrut să-şi scoată şi el râma, dar l-am potolit.

Şi dăm cu beţele-n baltă. Momim, şi dăm. Şi aşteptăm şi tot sperăm.

Nimic.

Schimbăm momelile, schimbăm locurile între noi, invocăm nişte zei nordici.

Nimic.

Îi silesc pe ăştia să fumeze şi să bea bere rece de dimineaţă (io fumam nişte pufuleţi cu Ursus N/A, că eram şofer care ţine post), că doară peştele nu vine la tine dacă nu eşti niţel abţiguit.

Nimic.

Fac nişte mătănii pescăreşti secrete numai de mine ştiute, ceva de pe când făceam parte din Skull and Bones.

Nimic.

Scap pe furiş câteva lacrimi.

Nimic.

Cu o seară înainte, îi respinsesem galant pe alţi bloagheri (Mărienel şi Cristinel) care îşi exprimaseră dorinţa de a ne însoţi în expediţia noastră piscicolă, pe motiv că dacă vin cu noi ne aduc ghinion. Acum mă simţeam prost.

Schimb locurile, mă iau după cum bate vântul, dau lângă stuf şi mai în larg, langă banchiză şi unde e apa dezgheţată complet, la mici copci de gheaţă şi oriunde.

Nimic.

Într-un târziu ne resemnăm şi pornim către căşi.

Ajung acasă, sună soacră-mea. Nievasta mi-o dă la telefon.

– Sărumâna, mamă soacră, ce mai faci dumneatale, sar io.
– Gropare! Am auzit tot!
– Ce ai auzit tot, mamă soacră, zic.
– Am aflat! Voi nu mai aveţi de mâncare!
– Cum să nu avem…
– Da! Că tu d-aia ai mers la pescuit! Şi pe lângă asta nici nu ai reuşit să prinzi nimic! Aşa că m-am hotărât!
– Ce… ce te-ai hotărât?
– Da! Gata! Vin la Cluj! Şi vă dau pensia mea! 5 milioane! Nu e mult, da’ măcar mai trece o săptămână, şi cine ştie!
– Mamă soacră, jur că nu e nevoie…
– Nimic! Nu vreau s-aud nimic! Mi-am făcut deja rezervare, vin mâine cu aceleratu!

Şi-o vinit duminică.

Aşa că de-amu iar urmează postări cu regina telecomenzii mele: suacra gropărească.

D-aia zic io: bă Dragoş Mone… bă, să-ţ fuţ pescuitul, bă.

30 lovituri, dă-i și tu!