Farsă la birou

După ce am terminat cu pescuitul, Tzo și Micuțu’ s-or reîntors la birou, la firma de softache, să împingă România mai departe la vale; iar eu, fiind în concediu, am continuat să nu fac nimic pentru salvarea neamului şi să nu simt absolut nici o remuşcare în această privinţă.

Şi, pentru că salvarea neamului este o muncă foarte grea, nu a trecut mult până când Tzo, Micuțu şi alţii, gen Dințu, au hotărât că e mai cool să facă altceva în schimb. Aşa că, loviţi niţeluş de amoc (v-aș da link către dexonline, dar nu vreau să vă insult inteligența), s-au gândit să facă o farsă à la Jugaru (pentru cititorii mai tineri: un domn cumsecade care făcea bancuri la care râdea numai el; dacă vreţi, un fel de blogger avant la lettre).

În acest scop, s-au înzestrat cu:
– una bucată telefon de modă veche, cu disc;
Reteaua de socializare pe vremea lui Ceausescu
– un telefon deştept ultraperformant cu “i” în faţă, cu care să filmeze farsa;
– o figură cât mai serios-disperată pe faţă.

Apoi au dus repede telefonul ăla vechi, cu disc, la un alt coleg care visa, pesemne, câmpuri cu flori, fecioare despletite cu sânii goi şi centauri călărind nişte nimfe (cum am văzut eu odată într-un tablou la Muzeul Brukenthal). L-au bătut sănătos pe umăr şi i-au strigat, şocîndu-l cu figura lor serios-disperată de pe faţă:
– Coa’, clientul din Malaezia! S-o bulit aplicaţia! Ai supt-ooooo!

Şi s-au tras câţiva paşi înapoi.

Programeciul proaspăt trezit din reveria visării nu a ştiut, la început, despre ce e vorba; dar într-o clipită şi-a dat seama că e groasă, şi-a aruncat cât colo căştile la care asculta muzică de câmpuri cu flori, fecioare despletite cu sânii goi şi centauri, a luat imediat poziţie de drepţi şi a început:
Yes! Yes! Hello?

A tras aer în piept, încercînd să-şi potolească inima care bătea ca ceasul ăla Big Gang Bang, apoi a continuat:
Can you hear me? Yes? Yes?

Bietul de el, nici nu observase că asemenea telefoane nu se mai foloseau de 400 de ani.
I can’t hear you, please speak louder! Can you hear me?

Nimic, fireşte, linia era moartă.
– Sir, who is this? Is there a problem? Hello? Can you hear me? I can’t hear you!!!

Nici n-avea cum să audă ceva; jumate firma hohotea de el cum se crizase şi speriase şi aproape infarctizase, şi el nici nu băgase de seamă că vorbea la un telefon – repet – cu disc. Când s-o prins, normal că o început să râdă şi el, că no, doar nu era să sară la bătaie, ce, suntem în comuna primitivă, sau, mai rău, într-o firmă de soft???

Când şi-au revenit din râs, Tzo şi Dinţu s-au îndreptat către Micuţu, care filmase totul cu telefonul lui care începea cu “i”.
– No! Ai filmat, bă?

Micuţu’ scoate telefonul, butonează la el şi dintr-o dată îi cad fălcile a depresie şi se confesează sec, da, sec, mă, foarte sec, exact ca la pescuit la Sântejude, mă, deci exact ca acolo de sec:
– Am uitat să apăs pe Rec.

13 lovituri, dă-i și tu!