Delta, ziua zero: I shouldn’t be alive

Deci pleacă Groparele cu amalgamul de lansete, mulinete, scaun de pescuit, momeli vii sau mai puţin vii, cutie de scule şi o cămaşă plus un costum de polar anti-ţânţari (ceeee glumăă buunăăă) să stea şi el în Deltă măcar vro 8-9 zile, să se deie la peşte.

No: faza e că eu un an de zile am suspinat ORGANIC după Delta mea. Să plec o săptămână întreagă la pescuit şi făcut nimic altceva. Relaxarea maximă. Non-pescarii nu au cum înţelege cum e să visezi, de exemplu, în ianuarie, 8 dimineţi una după alta că tu te afli la pescuit în Deltă, pe canale. Deci momentul ăsta fusese premeditat şi visat 365 de zile!

Şi mă sui, după un an cu sacrificii maxime (nu îmi ajung 9 pajini A4 să le scriu pe toate) pe peron, la Cluj, cu vinişoarele ochilor sângerânde de la holbat după trenul care urma să mă ducă la Copşa Mică, unde urma să mă reunesc cu restul găştii: avocaţii Suciu din Mediaş şi regii pavajelor. Nu mai aveam unghii de ros la mână; îmi tremura buza inferioară; respiram greoi, eram în pragul unui atac de cord maxim de la excitaţie, mă zgâmâiam în nas cu degetul mare.

Vine trenul, mă sui în el, îmi sun co-pescarii “băăă, l-am prins, vin!”, şi aştept cu răbdare de prădător de mlaştină înfometat să ajung la destinaţie, drum de 3 ore.

Cu 40 minute înainte de a ajunge, ies din compartiment şi patrulez pe culoar, cu rucsacul mega ticsit în spate, echipat complet. Deja îmi rodeam buricele deştelor. Mă trăgeam de gene şi nu mai simţeam durerea.

După o goană nebună prin noapte, întrevăd gara frumosului oraş. Trenul încă nu se oprise, eu deja eram pe scară, cu beţele şi catrafusele în mâini.

Sar pe peron ca o pisică şi mă îndrept către regii pavajelor, care mă aşteptau la 20 m.

No: noi avem o chestie care ne face să ne căcăm pe noi de râs: îi zice ţipătul de karate. Şi îl facem la băşcău. Ceva de genul ăsta.

Şi îi văd, şi las un zbieret karatist de luptă de am acoperit locomotiva care ţipa în gară ca nebuna!

Şi fac un pas către ei, şi încă unul, şi încă unul.

Şi locomotiva fluieră, şi eu mai las un zbieret karatist de luptă, de toată gara s-o oprit să se uite la mine, ce belicos eram.

Şi locomotiva mai fluieră o tură.

Ei. Poate voi nu credeţi în Dumnezău; dar o intervenţie divină (de asta sunt cel mai sigur) m-a făcut să mă uit în stânga.

De unde venea, măre, o ditamai locomotiva. Spre mine.

Domol, cu vreo 30 km la oră.

Era la 2 metri de mine, care eram pe şinele ei.

Maxim 2 metri.

Ştiţi cum rămâne căprioara, ca proasta, înţepenită în faţa farurilor maşinii? Aşa am rămas şi eu în faţa farurilor ei, statuie de sare.

Preţ de o secundă lungă-lungă.

După care, cu o vioiciune de care nu m-aş fi crezut niciodată în stare, am zbughit-o la fugă ca din praştie. Cu rucsacul în spate, cu undiţele şi scaunul de pescuit în mână.

Aruncam cu picioarele pietrele de pe linie la o înălţime mai mare decât locomotiva.

Regii pavajelor, rămaşi perplecşi, mi-au zis că aş fi întrecut orice ghepard, aşa de tare am fugit.

La 2 metri, ea, locomotiva. Poate mai puţin.

Fac cei mai lungi şi mai rapizi 4-5 paşi ai vieţii mele, sar în lături, locomotiva trece de mine fluierând, pleacă în noapte, în treaba ei.

Mă îndrept ţanţoş către regii pavajelor. Greuceanu, naşu-meu, nu mă mai aşteaptă, pleacă să se pişe. Hinu-meu nici nu m-o recunoscut când i-am întins mâna.

Scot o ţigare, îi dau foc. Râd ca prostu: ce pula mea aveţi?

Pe la jumătatea ţigării începe să mă ia un tremurici, îmi aplaudă genunchii. Simt sudori reci.

Greuceanu revine de la pişu, livid; se pune lângă hinu-meu, şi el, albastru.

Urmează o pauză lungă. După care îmi zic, amândoi:

– De azi te botezăm Mădălin Manole.

22 lovituri, dă-i și tu!