Delegaţie în America, America, sau Frumoasa Adormită – 1

Avem și Iordania, da’ parcă v-aș da raportul live, din America.

Undeva prin anii ’80 am citit o carte numită Frumoasa Adormită, de un nenea meseriaș, Radu Tudoran. Și acuma țin minte cuvinte gen jeans, friptură la restaurant, Greyhound, și multe altele asemenea. Chiar bă, ăștia mai tineri, nu cred că înțelegeți asta veci, dar io am aflat ce îs ăia jeans, adică blugi, abia prin ’91.

Nu aveam de unde să știu că 30 de ani mai târziu o să îmi zică șeful ăla mare că bă, știu că vrei să meri la nu știu ce training de avansați, acuma nu se poate, dar ce ai zice de Microsoft TechEd în Florida? Ce să zic, bine, fie, nu se știe dacă mai apuc vreodată așa ceva. Și am plecat cu șeful ăsta mai mic de la noi.

Din nou cu Lufthansa; vreau să repet aici ce am zis deja pe Feisbuc, dragă companie Lufthansa, te urăsc cu toată puterea ființei mele, ești mai de câcat chiar decât mine. Și să vă zic și de ce: ăștia care vă dați cu avioanele, o să observați că Luftansezii au scaunele cu cel mai îngust profil. Așa încap mai multe. Nu scaune, vite obediente care să ocupe scaunele.

La papa o venit tanti la mine că sper că e OK, nu mai avem pui, mai avem doar raviolli (o denumire sofisticată pentru niște macaroane de rahat). Îi zic sec nu, nu e OK. La care imbecila, dacă doriți mă duc prin avion să întreb dacă renunță cineva la porția lui. Nu era ea de vină săraca, îi tâmpește de cap și pe ei la traininguri de-alea de conflict management.

Tot la papa, la capitolul snacks, o venit cu ceva chifteluțe, cam 20 de grame de căciulă – e și asta o artă, să faci 6 chiftele din 20 de grame de amestec de carne. Vă repet, ăștia cu atentatele cu avioanele nu au ceva împotriva nu știu cărei nații, pur și simplu nu mai rezistă cu tratamentele de rahat la care îs supuși pe long-haul flights.

Dar hai să trecem peste alea rele și să revenim la frumoasa adormită – aterizați la Charlotte, m-am dus cu șefu’ să halim ceva, că ne-or rupt ăștia cu mâncarea lor pe avion. Prima surpriză, aeroportul – așa am aflat și noi că ăștia de la Charlotte îs renumiți pentru vaporașele cu zbaturi și scaunele alea de se leagănă, scaune de care au din belșug în aeroport. A doua surpriză, haleala – nu e mai scumpă mâncarea în aeroport decât în oraș, porțiile îs un pic mai mici. Mai mici pentru ei, că pentru șefu’ și mine or fost mai mult decât mulțumitoare.

A doua surpriză, la fel de plăcută, timetable-ul (mersul avioanelor, cum ar veni) – ei, spre deosebire de noi, le au în ordine alfabetică: bă, unde vrei să meri? În Orlando? No uită-te la litera O și vezi la ce oră decolează. Io cred că îs cu ani lumină în fața noastră la chestia asta, cum îi zice, a, da, simplitate. Fac cam toate chestiile simplu. Și eficient.

În avionul spre Orlando, din nou, măcar aveau scaune zdravene, aveai pe ce sta. Mi-o plăcut tanti care anunța, senină, imediat o să primiți băuturile răcoritoare gratuite pe care le puteți completa cu un meniu, de la 3 dolari 95 în sus. Deci sucul e ok, e moca, dar dacă vrei papa, e pe bani. Nu, nu e low-cost company.

Așa, prin somn, am auzit că nu aterizăm că e furtună, apoi că nu mai servim nici băuturile răcoritoare, se scutura prea tare avionul.

În Orlando, faza super tare o fost când ne-am dus să vedem de ceva mașină să merem către hotel. Ne-o dat o tanti urmatoarea treabă, cum se vede mai jos:

Deci avem așa: bilet, nu știam încă la ce, apoi una bucată chestie rotundă, mare, cu led. Și cu 66 scris din leduri. Mno, ne uităm la chestia aia, apoi la tanti, care foarte sec ne anunță că o să cam dureze jumate de oră. Or tot venit ceva autobuze pe acolo, evident, nu ne lua pe noi. Mă duc iar la tanti, nu vă supărați, io până la urmă de unde știu când ne vine rândul? La care tanti se uită la mine cu o mină plină de milă: o să se aprindă chestia aia. Cum adică se aprinde? No, după 50 de minute s-o aprins: are un led mare de tot pe capac și niște leduri mici pe dungă, ca să zic așa. Bă, luminează exact ca un OZN, e foarte distractivă treaba. Nu mai zic ce bine arată o turmă de vite abia coborâte din avion care se holbează toți la niște prostii în speranța că or să lumineze.

A doua zi dis de dimineață am ieșit cu șeful la micul dejun, să îi așteptăm și pe colegii din State. Până să vină și ai noștri, am pus pe o farfurioară niște papară cam năcăjită, ceva pituță și o țâră de șuncă prăjită (un fel de kaizer de la noi, atâta că e tăiată felii subțiri și fiecare felie de șuncă are cam la 2 kile de sare), plus cafeaua de rigoare.

Chiar am întrebat daca e gratis micul dejun, era, încă scria acolo you free complimentary continental breakfast. Apar și colegii americani, stăm la o poveste și vine o tanti că plătiți cash sau să pun pe cameră micul dejun? Am înlemnit: păi e gratis, nu? Că scrie! Ăla continental e gratis. Păi și ăsta de care e? Colegii americani deja râdeau ca proștii: bă, continental breakfast e o gogoașă sau ceva fulgi de porumb. Ăsta e regular breakfast, e pe bani. Nu o fost scump, dar nu m-am putut abține: mai mult decât clar că habar nu aveți cum arată un continent, de vreme ce nu știți ce e aia breakfast continental.

Despre toate astea, data viitoare.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă, the American.

14 lovituri, dă-i și tu!