Cu mecanicu’ la furia vişinie

– Dacie? pufneşte. Adu-o aici.
– Nu, zic, că nu porneşte. Haidaţ cu mine, că ne duce un coleg cu maşina.

Pufnete, mutre, icnete. Nu-i convine să vie până la bloc.

– Asta-i, îi zic, ui ce faină-i!

Blocul de lângă furia vişinie tocmai se izolează. Tot praful şi polistirenul se cuibărise pe maşinuca mea, arăta ca de Christmas.

Desfacem capota, îi dau la cheie. În jurul nostru se strâng toţi muncitorii de la bloc, bucuroşi de pauză. Rulează o ţigare, fac un banc.

– Delcoul e! zice un meseriaş de la bloc.
– E! Delcoul! Nu e delcoul, zice mecanicul.
– Ăla-i, mă! şi continuă muncitorul o întreagă teorie că de ce crede el că e delcoul. Mecanicul meu aşteaptă, şi i-o retează scurt:
– Bă! Io am ani munciţi în maşini mai mulţi decât ani de viaţă ai tu!

Mecanicul cu ani mulţi munciţi în maşini are pe la 45 de ani. Meşterul – pe la 60. Meşterul se simte, şi se cară.

– Platinile sunt, zice mecanicul. Adu-mi un set nou de platini! şi continuă: că toţi românii se pricep la fotbal, politică şi reparat Dacii; că d-aia ţara asta nu mere bine, că nu-şi vede omul de ce ştie face, că-s toţi experţi; că o Dacie se repară foarte uşor, numai că trebuie să fii bun, ca mine; că io-s e mecanic bun, că şi taică-mio e mecanic, şi face parte dintr-o dinastie de mecanici de Dacii, recunoscută în Cluj, de alfel; şi că el nu spune nimănui ce trebuie lucrat la o Dacie, că meseria se fură, sau se cumpără! şi dacă îi dă careva bani, îi spune ce are maşina şi de ce crede el că platinile sunt de vină, nu delcoul; plus că – uite, trage aer fals pe la galerie, şi nici cu electromotoru nu e ok!

Îi aduc la om un set nou de platini, şi se apucă de meşterit. Ceva nu merge.

– Vanghelia masii, zice el. Că nu mere.

Într-adevăr, ceva nu mergea, şi pace!

– Futui! mai scapă mecanicul printre molari.

Schimbă platinile noi cu alea vechi, le bibileşte, improvizează. Dijaba.

Îl simt cum începe să nu mai poată. Transpiraţia fierbinte îi picură pe carburator. Îi tremură mâinile.

– Pasca mâne-ta, îmi înjură el maşina (mă rog, Dacia). Futu-ţ. Ghimbiru şi glazura.

Nu se lasă, că deja meşterul mustăcea.

– Chiazda, mai zice el. Da. Chiazda.

Dacia opune rezistenţă, ca orice femeie. Dacia mea nu se lasă la oricine! Că e fidea, ea.

– Hai, tu! Hai!!!!! mecanicu e în pragul apoplexiei.

Dacia – ca orice femeie pe care o rogi ceva important – ignoră cu brio, ca să te facă să te simţi ca un nimeni. Eu o mângâi, pe furiş. Draga de ea!

– PIIIIZDA MĂTII!! PIZDA ŞI PIZDA ŞI PIZDA MĂTII! ŞI PIZDA MĂTII!!! FUTU-ŢI GURA MĂTII DE MESERIE ŞI CINE M-O PUS SĂ MĂ FAC MECANIC! (porumbeii de la etajul patru zburară, speriaţi, de parcă ar fi venit pterodactilii). GRIJANIILE ŞI MIOVENIU’ MĂTII! CU DRACU SĂ TE DUCI! CU DRACU!! ŞI CONSTANTIN STROE! ŞI MINERIADELE! ŞI POLISTIRENU! ŞI POLIŢIA CIRCULAŢIEI! ŞI BLOGURILE, WEB 2.0 ŞI PARLAMENTU! ŞI… ŞI… DA! DRACULUI! DA! DRACULUI!!!

O reparat-o, într-un final. Io m-am distrat.