Ciocul lui Viorel

Când naşul meu, regele pavajelor, a plecat în Spania, împins de circumstanţele grele de la începutul anilor 2000, a locuit o vreme la Viorel.

Viorel plecase din România pe la mijlocul anilor ’90. Fusese printre primii români plecați în Spania, într-o perioadă în care toți voiau Germania, Austria sau mai balcanica Grecie. Și, deși fusese ceva patron prin România și avea peste 40 de ani, Viorel a lăsat totul în urmă şi a pornit de la zero, cu cei doi băieți ai lui, pe atunci la școala primară. S-a angajat la o fermă de pui și a pus osul la treabă: era cât un munte, săritor și dornic de a lucra peste program. Un sibian dat dracului, gospodar şi cu minte cât trei.

În câţiva ani, a învățat limba cum trebuie și mintea lui de antreprenor l-a propulsat în postura de mână dreaptă a patronului. A început apoi să facă drumuri de România și să-și aducă neamuri, prieteni, vecini: fraților, aici este de venit și de stat, dacă-ți vezi de treabă nu are nimeni treabă cu tine! Miracolul economic spaniol era undeva pe la nivelul Pirineilor, actele de rezidenţă şi tarjeta  veneau uşor, nu ca în Germania, ce mai! În scurt timp, din cei peste 100 de angajați în ferma de pui, 90% erau români. Aduși de el. Fără să le ceară bani pentru intermediere, deşi ar fi putut s-o facă (Greuceanu plătise 1500 de mărci pe invitaţia lui de Schengen, că pe vremea aia nu puteai călători aşa prin UE ca printr-un sat fără câini). Patronul fermei de pui era mulțumit că își tăiase costurile salariale cu mai mult de jumătate, românii munceau ca apucații, ce mai! Trai pe los vătraios.

Când Greuceanu a ajuns în Spania, Viorel era singurul care locuia într-o casă cu suficient loc de cazare (ceilalți români stăteau câte 3-4 într-o cameră). Ca un tătic al comunităţii – nu degeaba toţi îi spuneau Naşul – l-a luat pe Greuceanu deoparte și i-a spus:
– În cât timp crezi tu că te pui pe picioare? Că-ți găsești un loc de muncă?
– Păi nu știu… o lună? o zis Greuceanu.
– Bun. Este 15 mai. În 15 iunie ne vedem să-mi spui ce ai reușit. Vei sta la mine și te vei uita zi lumină la televizor, ca să înveți limba; aici ai mâncare și cazare, nu te costă bani, dar va trebui să le plătești cumva. Ce știi tu face?
– Păi, eu sunt profesor de engleză. Am terminat la Cluj.
– Bun. Atunci îi vei învăţa engleză pe băieții mei.

Pe 15 iunie, Viorel a venit acasă, l-a tras deoparte pe Greuceanu și i-a zis:
– O trecut o lună. Ți-ai găsit loc de muncă?
– Nu încă… am ceva promisiuni…
– De câtă vreme mai ai nevoie?
– De încă două săptămâni.
– Încă două săptămâni. Bun. Deci vorbim în 29 iunie.

Și norocul a făcut ca Greuceanu să-și găsească de lucru în chiar săptămâna aia, o şi primit niște bani în avans şi s-o şi mutat de la Viorel, pentru că veneau alți și alți români care nu aveau unde locui. Şi-a văzut de treabă, a adus-o şi pe Greuceana (naşa gropărească) în Spania, apoi şi pe hinu’, pe hina… dar de Viorel a rămas legat, a continuat să-i înveţe pe copii limba engleză, au mai ieşit la beri, la grătare, ce mai! În scurt timp s-a legat de ei o prietenie zdravănă.

Cea mai mare parte din românii plecaţi din ţară sunt mai patrioţi decât cei rămaşi; şi, după ce urmărise cu sufletul la gură alegerile din ’96, de bucurie că Emil Constantinescu ieşise preşedinte, şi de bucuroasă anticipaţie a schimbării care se anunţa, Viorel îşi lăsase cioc. Şi arăta bestial, el, un munte de om, cu o barbă şi o mustaţă stufoasă, ca a lui Ilarion Ciobanu, şi o privire de zici că topea metalul! Şi chiar şi după ce Convenția Democratică s-a împușcat în picior cu Victor-față-de-Halloween-Ciorbea și mustăciosul Radu Vasile, Viorel o rămas cu cioc, în cinstea omului care ar fi putut schimba sistemul, dar lupta a fost prea grea. Şi – ce mai, mi l-o contaminat şi pe Greuceanu, care şi-o lăsat şi el cioc, apoi hinu’

Pe Viorel l-am cunoscut când m-o dus Greuceanu în Spania în vizită. Greuceanu revenise în România prin 2005, după 4 sau 5 ani, şi era pornit să înceapă propria lui afacere. Dar mai avea nişte afaceri de încheiat prin Spania, şi o zis că dacă tot merge acolo, apoi să mă ia cu el. Şi acolo, mergând el de colo-colo cu maşina, o rămas în pană. S-o stricat ceva turbosuflantădecamburator, sau ceva de genu’. Ce era să facă? Toţi românii erau la muncă; aşa că l-o sunat pe Viorel.

Deşi răspundea de o afacere de câteva milioane de euro, Viorel o ajuns la noi în 40 de minute. Ne-o băgat în Mercedesul lui, o dat două telefoane, o vorbit un pic în castiliana lui curgătoare, apoi în română: fireşte, avea un prieten mecanic la Opel şi ştia un român care lucra la dezmembrări de Opel. Am oprit la dezmembrări, a intrat ca la el acasă într-un atelier plin ochi de blocuri motoare, şi când a rostit odată “Buenas Dias, señores!!!“, jur că a încremenit aerul condiţionat! Aşa prestanţă avea, că negrii care dezmembrau motoarele în piese mai uşor vandabile au rămas cu ciocanele în aer de uimire la vederea intrusului; deşi, prin  prisma meseriei şi la caţi figuranţi intrau acolo, presupun că nu erau chiar aşa uşor de impresionat (de atunci am învăţat că e bine să-ţi faci o intrare serioasă când mergi undeva).

În fine, a urmat o negociere în care Viorel a scos nu ştiu ce piesă la un preţ cu vreo 60% mai bun de la samsarul auto, afişând aerul că ştia exact ce cumpără şi care e preţul corect; apoi ne-a dus la Service de Opel, a lăsat piesa, apoi ne-a dus la un mercado să halim ceva, că deja era prânz. Şi nişte români l-au văzut când ne urcam în maşină şi au dat repede fuga la el să-i dea nişte doze de bere în parcarea de la magazin, “pentru tine, Naşu’! Te rog eu ia-le din partea mea, le bei deseară! Ia şi ciocolata asta pentru băieţi!” – ofrandă! Nici la Il Padrino nu se ploconeau atâta locotenenţii lui ca românii la Naşu’ Viorel. Care Naşu’ Viorel îi cununase, le botezase copiii, le făcuse rost de invitaţii să-şi aducă părinţii în vizită, le chemase prietenii la muncă şi se gândea, în stil mare, să facă un ONG sau chiar un partid cu care să le apere drepturile românilor, că mulţi munceau la negru sau nu erau mereu plătiţi şi alte grozăvii despre care noi, ăştia din ţară, nu prea auzim.
– Îţi place-n Spania? mă întrebă dintr-odată Viorel.
– E bestial! zic.

Aloe Vera, pini din ăia mediteraneeni, în luna aprilie umblam în pantaloni scurţi… mâncasem prima dată caracatiţă, fugărisem tauri pe străzi… ce mai! Mă simţeam ca Hemingway.

Viorel pufni:
– Ăştia nici păduri n-au cum trebuie!

Greuceanu mi-a explicat apoi că Viorel se usucă de dorul pădurilor lui de brad din munţii Cibinului. Şi de casa lui bătrânească din Cristian. Şi de România asta, că nu mai suporta Spania şi căldurile alea turbate, că îi era dor de ninsoare în luna iunie şi de minus 30 de grade iarna, şi să miroasă naibii uliţa aia a oaie! Dar uneori nu e chiar aşa de simplu să revii în patrie şi să o mai iei o dată, încă o dată, de la început.

Apoi s-a ivit necazul şi pe Viorel l-a lovit un cancer urât.

Şi, de furie că îşi pierdea părul, o punea pe doamna lui să-l bărbierească pe cap şi peste tot, să nu apară în public, el, regele, cu smocuri de păr lipsă. Şi doamna îl bărbierea peste tot pe cap de două ori pe săptămână.

Şi, când a primit teribila veste că Viorel a plecat acolo sus, Greuceanu s-a luat şi s-a dus la înmormântarea prietenului său cu maşina, cale de 2600 de km. Şi l-a petrecut pe prietenul său “Naşu” Viorel pe ultimul drum aşa cum se cuvine. Şi nici până-n ziua de azi nu poate uita cum, deşi spân şi pleşuv din cauza cancerului şi bărbierit cu meticulozitate, pentru că nu permitea bolii să-l sluţească, în ultimele săptămâni făcuse un gest de rebeliune şi refuzase să-şi mai bărbierească ciocul. Şi ciocul lui, altădată stufos ca tufa de cimbru, acum abia mai avea câteva firicele. Dar era ultima lui rebeliune, ciocul lăsat în cinstea unui om politic care promisese odată, mai demult, o schimbare uriaşă în ţara lui dragă, dar care se prăbuşise neputincios, doborât de loviturile sistemului.

Şi acum stau şi mă întreb: oare ce ar fi zis “Naşu” Viorel dacă ar fi aflat că Emil Constantinescu îl sprijină public pe Victor Ponta, într-un gest fără echivoc de susţinere a candidaturii sale la cârma ţării? Ce ar fi zis? Chiar, ce ar fi zis?

25 lovituri, dă-i și tu!