Cine mi-a furat bicicleta?

Mai ţineţi minte că anul trecut am cumpărat de la numitul Ciulea o ţoaclă roşie decapotabilă sport pentru imensa sumă de 300 de lei? No, n-o să ghiciţi ce păţanie am păţit cu ea, ŞOC şi GROAZĂ, SFÂŞIETOR, SCANDALOS, n-o să-ţi vină să crezi ce a păţit un blogger necunoscut, evenimentul care a INDIGNAT Clujul!!!!!111

Aşadar, alaltăieri mergeam cu rata mea cinstită în buzunar la o bancă olandeză portocalie, săraca, că abia face şi ea profit cât să ne refuze intrarea în Schengen, lua-şi-ar Carrefour-ul înapoi să şi-l ia. Fiind o zi frumoasă de primăvară, ascultam ciripiturile şi claxoanele şi mă simţeam liber şi uşor ca o pană (după plata ratei, urma să mă simt şi sărac ca o pană). În drumul meu, opresc la culoarea roşie a semaforului, apoi descalec şi devin brusc pieton pentru că era verde la pietoni şi eu sunt un profitor fără nici o scupulă.

Ajung pe trotuarul opus, când deodată mă înhaţă un individ:
– Stai un pic! Asta e bicicleta ta?
– Ha? zic.
– Da, asta e bicicleta ta?
– Da, zic.
– Incredibil! Incredibil! Acum două zile mi-au furat o bicicletă exact ca asta!!!!!!

Haiti! îmi zic. Ciuleo, cui m-ai vândut?
– Exact ca asta? întreb.
– Da! Exact! Tot aşa, roşie!
– Wow, zic.
– Da! Stai un pic să mă uit la ea! De unde-o ai?
– Mi-a vândut-o un prie…
– Aha! Din Oser! Înseamnă că e furată!
– Nu din Oser, ci…
– E exact, leit modelul care mi s-a furat mie!
– Deci…
– Uite, şi lanţul e la fel…
– Păi…
– Incredibil! Aveam bicicleta legată în scară, şi mi-au furat-o peste noapte! Ioai, ce m-am enervat… cum, mă, să-mi fure bicicleta din scară?
– Eu…
– Şi am mers la Poliţie şi am făcut plângere şi or zis că dacă-l prin pe ăla îi fac dosar penal! Dosar penal, înţelegi? Înfundă puşcăria…
– Nu ştiu…
– Stai să mă mai uit la ea: deci aici e schimbat, că la mine e cu negru; şi arcul ăsta nu e la fel. O schimbat-o!
– Eu trebuie să…
– Hai să mergem la Poliţie.
– Ha?

Deja lucrurile se complicau. Cum aveam să demonstrez că nu furasem chiar eu bicicleta? “Ciulea, lasă tot baltă acum şi hai la Poliţie şi zi-le că io-s chiar un blogger OK!”

– Nelu! zic.

Cu apelativul ăsta io m-am scos de 400 de ori până acum.
– Am treabă la bancă chiar amu ni; stai să-mi plătesc rata (nu mi-a trecut prin cap să-l combin cu “n-ai să-mi dai 10 euro pân’ la salar?”) şi merem la Poliţie. Împreună. Noi doi.
– Da?
– Da!

Naiba avea vreme de umblat; dar mă gândeam că poate aprofundez postarea asta cumva.
– Apăi… nu, că eşti OK.
– Mersi, zic. Aşa-mi spune şi lumea.
– Da să ştii că bicicleta…
– Bă! zic. Prekinul care mi-o vândut-o acum un an o pus anunţ pe Facebook. Eu am anunţat pe Facebook şi pe interneţi acum un an când am cumpărat-o. Uite, dacă vrei, suie-te pe ea şi vezi dacă scârţâie ca bicicleta ta!

Neîncrezător, apasă bicicleta:
– Fix ca a mea scârţâie, zice.
– Imposibil.
– Ba da.
– Man, uite: hai să-mi plătesc rata şi merem la Poliţie. OK?
– Nununu… lasă, dă-i pace. Nu cred că-i a mea. Da’ auzi, îmi dai, te rog, numărul tău de telefon pentru orice eventualitate?
– Nu.
– Musai să-mi dai numărul tău de telefon!
– Man! Păi dacă nu e bicicleta ta, la ce să-ţi dau numărul meu?
– Hai! Te rog eu mult dă-mi-l.

Scot telefonul, îmi dă un apel, îmi salvează numărul în agendă. Îşi ia rămas bun şi îşi cere scuze pentru inconvenient.

Iar eu mă duc în treaba mea şi încerc să nu mă gândesc prea mult că am dat numărul meu de telefon unuia cu un ecuson Herbalife – sau ceva de genul – în piept.

22 lovituri, dă-i și tu!