Birocrația românească, momentul de dat ochii pe spate

Luni îmi expiră buletinul și trebuie schimbat, pentru că poza nu mai seamănă cu mine. Asta e, s-o mai buhăit și-o mai chelit fața Groparului și nu mai are prea multe-n comun cu ficiorul crocant care era el amu 10 ani.

Până luni, buletinul certifică o anume stare de fapt:
– adresa
– starea civilă (deși nu este trecută în docoment)
– faptul că sunt tatăl ficiorului meu Gropărel (deși nici asta nu este trecută în docoment)
– faptul că sunt născut și crescut așa cum sunt, conform certificatului de naștere
– și altele.

Înainte ca buletinul să expire, eu trebuie să aduc acte pentru a face dovada exact acelorași lucruri actualmente certificate de buletin. Și anume:
– act de proprietate – copie și original
– certificat de căsătorie – copie și original
– certificat de naștere al copilului  – copie și original
– certificat de naștere al meu – copie și original.

TOATE datele astea sunt, așa cum am scris, adeverite de actuala stare de fapt.

În altă ordine de idei, biroul de eliberat buletine, instituție de stat, ARE (sau ar trebui să aibă) acces la datele mele personale. Pentru că eu:
– plătesc impozit pe proprietate la stat
– încasez alocația micuțului (și i-o și beau) de la stat
– figurez cu datele certifiatului meu de naștere pe undeva tot pe la stat, pe la ei prin arhive.

A, și mai trebuie să fac și o cerere (WTF!!!) să-mi schimbe buletinul. Cerere! Să fac o cerere, să o completez de mână și s-o înmânez la tanti-nenea de acolo. Taxa de 7 lei nici măcar nu mai contează.

Știți cum voi duce toate actele astea originale + copie la ei, nu?

Într-un dosar cu șină. Bat tot Clujul până găsesc unul și li-l duc, să fie mulțumiți.

Firește, poate le desenez și un penis mic pe undeva, pe-o copertă.

22 lovituri, dă-i și tu!