Am dat de aur

Nu de la Roșia Montana.

Să fi fost în ’44? În ’45? Nu mai știa baba. Dar pe atunci avea vreo 10 ani. Pe deasupra Motișului trecuse un convoi de avioane nemțești de vânătoare, și în Mediaș bateria antiaeriană îi lovise rău. Avionul – ceva Messerschmidt 109 sau 111, mă gândesc, dar poate vreun cititor mai avionic știe mai bine – a mai mers vreo 20 de km în picaj apoi, după ce pilotul a încercat în zadar să îl redreseze, s-a prăbușit lângă sat. A doua zi, autoritățile au fost acolo, au împrejmuit perimetrul, au golit epava avionului de muniția neexplodată și au plecat.

Dimineața, toți copiii din sat s-au adunat la epavă; dar nu s-au putut apropia de copiii sași. Care își apropriaseră epava și i-au alungat pe români:
– E avion nemțesc, deci al nostru! Nu aveți ce căuta aici, noi ne jucăm cu el!

Și copiii români au plecat cu coada între picioare.

Tot despre sași spunea baba că, în ’39, când pornise rezbelul cel mare, toți sașii din Motiș și din Valea Viilor și-au pus steaguri cu svastica pe porți, de tot satul era numai o svastică. Când au venit rușii, cineva i-a pârât; și atunci toți sașii au luat drumul gulagului și cea mai mare parte și-ai lăsat oasele prin Siberia aia blestemată. Cimitirul e plin de mormintele goale ale oamenilor în putere (32; 29; 40 de ani) sau ale copiilor (12 ani; 9 ani; 3 ani) care nu s-au mai întors. Cu poze, ca să fie frumos de visat noaptea.

După revoluție (“loviluție”), sașii au plecat cam toți în Germania. Dar trimit cu religiozitate bani în sat ca să fie cimitirul bine întreținut. Cum șade bine sașilor, care au porțile acelea cu zid deasupra ca să nu vadă nimeni ce se petrece în curte, cimitirul nu este deschis publicului. Am sărit gardul – cerîndu-mi în gând iertare de la răposați – ca să fac niște poze care acum sunt rătăcite pe undeva prin calculatorul de acasă.

Zona aceea – cu tot cu Biertan și Brateiu – este plină de cetăți medievale, așa că dacă vreodată aveți drum pe-acolo (recomand toamna, că peisajul este demențial) nu ezitați să vă pierdeți în vizită.

Iar aurul despre care vă ziceam este site-ul Povești săsești, pe care am de gând să-l devorez din scoartă-n scoarță, pentru că mă pasionează subiectul. Mai ales pentru că doi prieteni din copilărie erau sași (corcituri cu români) și care s-au tot dus în Germania și acum nici pe Google nu-i mai găsesc, că n-au auzit de Facebook: Claudiu Opriș și Adrian Gîndilă, unul pe lângă München, altul în Ingolstadt, lucrează la Audi.

12 lovituri, dă-i și tu!