Adevărul despre C&A

Groparu rupe, in sfârşit, tăcerea: C&A este un lanţ de magazine nemţesc, cred, că e plină Jermanica de el, cititorii din ţara lui şarfess sunt rugaţi să completeze dacă e un fel de Ken Velo (buek!) sau nu.

C&A a venit şi în Romunica, că aici miroase a afaceri. Şi în prima zi de deschidere a magazinului, C&A oferea ditamai discountul: -20% din orice produs!

Şi eu, ca orice ficior grijuliu, îmi zic: eu îmi pot purta în continuare kimeşile mele din 1994; şi tricourile din acelaşi an cu cartea lui Orwell; si ciorapii, uneori spălaţi; dar muierii, musai, da’ musai! i-om lua helancă nouă, să-i arăt iupirea mea eternă. Şi îi iau helancă nouă din C&A, cu doar – doar! 70 lei, că fără reducere era vro sută.

După doar 24 de ore, descopăr o pată pe helancă. Urâţică ea, pata.

Aşa că mă întorc să o returnez. Veneam de la Timişoara, cu Visul în maşinucă; şi la ceas de noapte facem ditamai ocolul, prin centrul frumosului oraş, să rezolvăm problema.

Şi returnăm helanca, fapt ce ne întârzie cu vro 2 ore; şi revenim fiecare la sine acasică, eu dau cadoul, primesc în schimb iubire eternă, sunt cel mai cool dătător de helănci pentru muierea mea, ce mai, mi-aş face şi statuie, da’ n-am autorizaţie de la primărie.

Trec zilele şi lunile ca nouri lungi pe şesuri. Şi mă ia săptămâna trecută muierea în primire:

– Mă! Tu cât ai dat pe helanca aia?

Haiti! îmi zic. Amu mă probează! Să vadă dacă am bun simpţ şi spun cât costă cadoul!

– Da’ de ce vreai să ştii? parez eu, cu iscusinţă.
– D-aia! zice ea. Cât?
– Mult, zic eu, foarte mult.
– Cât? Zi. Nu-ţi fie frică.
– Mult, zic eu. Câteva zeci de lei.
– Multe? Multe zeci? insistă ea. Zi! Multe?

Femeile, la dirigenţie, or fost învăţate că musai să insişti pe la masculi dacă vor ceva, că masculii îs programaţi genetic să nu ţină la pisiceală.

– Da, tu, zic, da, da, multe, foarte multe, că dacă nu era discount ar fi costat 100 lei, tu, 100 lei, bani pentru care eu muncesc! 100 lei, şi afară ui ce criză bântuie!
– Aha, zice ea, interesant, 100 lei. Foarte interesant.

Urmează o pauză care nu promitea nimic bun.

– Ce e chiar aşa de interesant? mă râcâie pe mine să întreb.
– Nimic, zice. Nimic.

Altă pauză. Noi, masculii, tot la dirigenţie, am aflat că nu trebe să mai zici nimic uneori, că nu se rabdă, ele, şi explodează.

– La noi o venit o fată în internship, cu un blazer (n.n. helancă) exact ca a mea, cedează ea, într-un final.
– Exact-exact? Da’ exact?
– Dap.
– Originală, de la C&A?
– Exact ca a mea, originală, de la C&A. Da’ ea o dat pe ea numai 35 lei, nou-nouţă, că o luat-o de la un vânzător din cămin. Da, avea şi etichetă când o cumpărat-o, deci era nouă, nu mai e nevoie să mă întrebi.

29 lovituri, dă-i și tu!