Uciderea cailor sălbatici din Deltă

(guest post pe gustul meu de la Belle d’Imagination)

Străbunicul meu matern a fost mare geambaş de cai. Pre soaţa dânsului o bănuiesc de a fi avut origini gitane, judecând superficial după aparenţe o femeie cu 80 de ani mai în vârstă decât mine. Bunicul din partea tatălui m-a crescut cu poveşti despre Murgul, calul dânsului de când era copil, înainte de a pleca la şcoala de institutori, înainte ca lumea să o ia definitiv şi irevocabil razna, pe când calul nu era doar materie primă pentru salamul de Sibiu sau alte delicatese pentru cunoscători. Dinainte ca ordine venite de la nivel superior să îi transforme în sacrificii inutile pe altarul comunismului victorios.

Toate poveştile copilăriei mele aveau un şoiman înaripat, mai înţelept decât un Consiliu de Miniştri, care de fiecare dată când Făt-Frumos dădea în gropi, reuşea să-l scoată la lumină negreşit. Una dintre primele mele amintiri e legată de fericirea pură pe care mi-o conferea să-l văd pe calul vecinului. Calul acela, probabil obosit, dar bine îngrijit reprezenta în viaţa mea un eveniment mai important decât venirea săptămânală a părinţilor mei. Pentru mine au reprezentat întruchiparea libertăţii şi a forţei. Vântul care a luat trup pentru a trudi alături de ţăranii în mijlocul cărora am crescut.

De ce încep confesiunea aşa? Fiindcă am văzut ceva de o barbarie monstruoasă.

Nu sunt o fragedă vestală, uşor de şocat, sau să lăcrămez la orice ştire televizată de la ora 5 sau 7 pm. Din contră, sunt destul de dură şi calusată.

Dar masacrul ultimilor cai sălbatici din Europa mi se pare de o neglijenţă criminală care ar trebui pedepsită în instanţă, şi anume cu moartea. Prin împuşcare, tragere pe roată, fierbere în ulei şi pe urmă pe rug. Şi orice combinaţii, cu putinţă.

Ultima herghelie de cai liberi şi neatârnaţi s-a decretat de la un sus care e cu fundu-n sus că trebuie să fie executată. În această Românie unde ne batem cu cărămida-n piept pentru apărarea drepturilor a tot ce mişcă, pe care o integrăm urechist în UE, nu mai e un petic de loc şi un car de fân pentru ei. Nu sunt decât a liability, aşa că merită să dispară printr-o semnătură pusă grăbit pe un colţ de birou.

Înşişi pădurarii şi vreun domn cu carte au decis că prin păşunatul excesiv dăunează florei unice a Pădurii Letea. Şi-i doar prea greu şi lipsit de beneficii să le aduci un car de fân de acolo unde prisoseşte. Nu vin televiziunile să vadă cum tai cordonul ombilical al unui mânz proaspăt fătat. Deci e inutil. Şi de prisos.

Iar dacă în viaţă nu aduc nici un beneficiu nimănui, în moarte valorează ceva. Unii dintre localnicii mai întreprinzători se folosesc de această oportunitate pentru a-i marca pe cei nesupuşi şi neîmblânziţi ca să câştige un pumn de bani murdari de sânge. În acest scop de carnagiu au prins caii, îi ţin în nişte ţarcuri improvizate care încalcă orice drepturi ale animalelor pe care s-a gândit cineva vreodată să le pună pe hârtie.

Amestecaţi armăsari cu mânji şi cu iepe. Loviţi peste picioare, doar doar i-or schilodi. Lăsaţi fără hrană şi fără apă ca să le stimuleze instinctele de agresiune, să se rănească unii pe alţii, în căutarea unei portiţe de scăpare. Înţepaţi ca să li se ia sânge, teoretic pentru analize, practic pentru a ”demonstra irefutabil” că poartă virusul anemiei cabalinelor şi sunt un pericol pentru ei, pentru cei încă neinfectaţi şi pentru caii populaţiei din zonă. Orice e cu putinţă spre a fi justificată crima în ochii oamenilor. Şi pentru a satisface cruzimea dementă a unora care înfloresc din suferinţa unor nevinovaţi.

Desigur, în absenţa unor babe senile dar cu nume faimoase care să se agite întru apărarea lor şi fără de pizdele isterice care îşi ridică fustele în aer pentru a-şi expune lenjeria murdară dacă se ia decizia eutanasierii unor câini care intră în competiţie pentru buget cu copii bolnavi, singuri sau bătrâni abandonaţi, aceşti cai nu au nicio şansă. Nici un ONG nu poate toca frunză pentru cai, pe când pentru câinii vagabonzi e o tradiţie deja. Desigur, delicatele canine nu pot să-şi mestece singure menta. Caii însă care sunt adaptaţi pentru un regim vegetarian nu pot beneficia de aşa delicatese.

Nu avem însă bani pentru a-i păstra. Nu există dorinţă şi fonduri pentru a gestiona o sursă superbă de venituri din turism cinegetic. Fiindcă avem, în cea mai pură tradiţie dâmboviţeană, ne batem joc. Exterminăm ce avem azi, ca să aducem un substitut peste 2 zile, de la dracu-n praznic. Evident ungând pe cine trebuie uns.

Sunt gata să pariez că nu va exista nici un flash mob pentru sufletele lor nobile şi nevândute. Dacă în viaţă nu valorează nimic pentru nimeni semnificativ, în moarte vor valora. Nu mult, dar cât de un 30 de arginţi, aşa. Sau poate 28. Căci cu 30 a fost preţăluit Fiul Domnului, oamenii ar merita un 29 şi cum animalele i-au fost încredinţate spre păstrare lui Adam şi descendenţilor săi, hai să ne târguim la un 28. Doar nu se face un animal prost să valoreze mai mult decât o jigodie culmea creaţiei divine, punctul final al lanţului trofic.

Avem bani pentru a pune frunze verzi pe coliva lor. Ca să nu îi mai umilim în viaţă, pregătim utilajele fabricilor de mezeluri ca să-i savurăm în moarte.

Fiule sau fiică pe care mă rog să o am, iertaţi-mă că nu ştiu să fac nimic pentru ca peste 20 de ani să puteţi admira minunea numită cal sălbatic.

Prieteni pe care nu vă cunosc, rugaţi-vă pentru sufletele ultimilor inocenţi ai României.

Peste exact o săptămână ţin Amsterdamu’ în mână!

Era o dimineaţă de criză când Revista Biz s-a trezit înainte să sune ceasul şi, după o cafea cu acid de baterie, 6 ouă crude şi 4 serii a câte 600 de flotări, a zis “care era faza aia cu moartea print-ului? Că io numa’ ieri am aflat!” Dar să o lăsăm pe Marta Uşurelu, mămica revistei de bijniţ, să ne spună ce şi cum:

Eu si echipa Biz (15 oameni) ne-am revoltat în anul în care s-a declarat moartea printului şi am preluat revista de la foştii acţionari şi am demonstrat că în criză poţi face o afacere de succes chiar şi în print, o revistă de afaceri cool şi în pas cu tehnologia şi cu online-ul. Am facut in iulie anul trecut revista la mall la Baneasa in 48 de ore. La propriu. Am mutat redactia, calculatoare, birouri, masa de conferinte, studio foto – tot, la mall si am chemat acolo în 2 zile toţi interlocutorii pt interviuri şi poze. Mai mult, inclusiv tipărirea revistei s-a făcut tot în cele 48 de ore.” Asta în condiţiile, spune Marta, în care celelalte reviste de bijniţ au în spate trusturi de media serioase, spre deosebire de ei, care au numai nişte spătare de scaun ergonomic.

Aceeaşi Revistă Biz a mai zis: “A, e criză? Păi hai să merem până-n Amsterdam, că înfloresc lalelele, ceru-i ca oglinda!” Şi pentru că revistele nu halesc singure la restaurante argentiniene, a chemat şi mare gaşcă mare: tartorul Chinezu, VisUrat (să nu calci vreo căprioară cu avionu’, mo!), Alexandru Facebook Negrea, Vlad Petreanu, Cristi Manafu, Victor Kapra, Dragos Stanca, Cristian Palatul Şutu. Pe lângă aceştia, Andrei e-bucătăCrivat şi cu mine.

Numele de cod al operaţiunii: High Impact Friends.

Obiectiv: să bârfim despre online. Şi io vreau să le propun o chestie: de ce-i spune monetizare a blogului, şi nu bancnotizare? Că dacă tot se scot nişte bani de pe blog, de ce nu scoatem bancnote, de ce să scoatem monezi? Plus că io, pe lumea asta, prefer bancnotele, că-s mai OK ele, aşa.

Perioada: Weekendul următor.

Şi acum pun pariu ca vom avea cel puţin un comentariu pe tema asta:

Deci pun pariu pe ce vreţi voi că vom avea cel puţin un comentariu pe tema asta! La doamnele din vitrină nu le-am făcut poză când am fost ultima dată acolo, dar pun pariu că aţi fi în stare să comentaţi şi de ele.

Burn Summer Tour, Cluj 18 mai 2011

Deci am ajuns în parcul Caragiale, ăla de lângă Romtelecom, pentru Burn Summer Tour. Ieri la prânz, aşa cum se anunţase aici.

Şi – pentru prima dată într-un luuung interval de vreme – mi-am luat o pauză de masă pentru relaxarea mea proprie şi personală, pauză în care nu am alergat de nebun să plătesc facturi şi rate şi impozite şi tot felul.

Şi am stat şi m-am uitat la nişte băietani care umblau prin ţară fără nici o apăsare pe sfânta lume, şi se dădeau pe roate de tot felul. Şi apoi m-am uitat la mine, corporatistul îmbâcsit care sunt eu corporatist îmbâcsit, şi m-a luat aşa o invidie galbenă, că nici acum nu am râcâit-o de pe mine!

M-am uitat la ei cum se încălzesc, prima dată.

 

Apoi mi-am luat inima-n dinţi şi am făcut un interviu cu câţiva dintre ei. Vocea aia piţigăiată e voce de Gropar, că vocea de Pavarotti mi-o rămas acasă; că o folosesc ca să protestez când îşi bagă Gropărelu’ mâna-n urechile mele şi trage de ele către calorifer, de parcă ar ghida un elefant indian către adăpătoare, să-l înece.

 

Apoi m-am uitat la ei ce pot. Deci foaaaaarte tare!


 

Am văzut clujeni ieşiţi cu sandvişul în mână să halească prânzul în părculeţ şi care pur şi simplu au uitat să mai îmbuce. Ca şi mine, de altfel. Noroc că sandvişul meu era camera video, şi asta este teribil de indigestă.

Aşa că, după ce am văzut tot ce am văzut, am luat o hotărâre radicală: vara asta îi voi lua Gropărelului o tricicletă albastră, de băieţel, şi mie una roz, de fetiţe, şi o să încep să mă dau cu el prin Floreşti, şi poate fac şi eu o tumbă două printr-o groapă-două-şaizeci.

(PS: tot timpul am iubit rozul)(este vorba, fireşte, despre roz în plic, fireşte; fireşte)

 

Weekend la Cabana-mai-cu-Motilor

N-aşaaaa.

Deci am pornit în weekend, după întâlnirea cu reprezentanţii RMGC (alt subiect de postare, ştiu), către Cabana Moţilor de la Mărişel. Mărişel este cea mai lungă comună din Europa, aşa zice Ştefan Teişanu, de unde deducem că el se ştie cu mărimile. Pentru că după plăcuţa de intrare în sat, frate, tot urci şi urci! Şi urci şi urci de zici că trebuie să sui în rai; şi aproape că ajungi în rai, atâta-i de fain acolo.

Rai înseamnă şi că ajungi în crucea soarelui, deasupra norilor, la început de miezul zilei; şi nici nu ajungi bine, că eşti întâmpinat cu crihane de pită cu jumeri, untură şi pateu de ficat, deci nu porcării de hypermarşeu, ci făcături în casă; şi maţele mi-au făcut samba în burtă de bucurie când am putut strochi tăt cu niţică pălincă de-a casei. Numa’ niţică, fincă nu vroiam să pierd ziua ceea! Plus că nu vrem să băgăm bunătate de Gropărel în comă alcoolică din respiraţia lu’ tata.

Gaşca veselă:

– după cum ziceam, Ștefan adunătorul-culegătorul de bloggeri Teișanu, cel care a înscenat lovitura de weekendul ăsta;
Ștefan fă-sex-cu-şefu’ Murgeanu, aflat în vizită fulger la Cluj şi participant la vanghelionul nostru;
– Ştefan-cel-Mare – pe ăsta l-am văzut numai eu, după o scurtă halucinaţie de la vinul casei; dar a plecat repede, nu a stat;
Lorand nimfa-pădurii Minyo, căruia eu îi spun şi Roland, şi când îi zic aşa nimeni nu se prinde care-i faza cu vocalele astea l şi r, că de-aia japonezii zic presidential erections în loc de presidential elections;
Sigina cea galbenă, fată faină care sper să nu se supere pe mine că la un moment dat am cedat psihic si nu am mai vrut sa-i urmaresc cele 40 de milioane de twituri pe Twitter pe oră, pentru că viaţa e, totuşi, prea scurtă;
Dragoș om-de-bază Mone, care este om de bază; şi pescar, dacă mai ţineţi minte;
Alma care vorbeşte mult-mult-mult; dar în sinea ei; ceea ce o ridică în ochii Groparului, că nu are gura spurcată ca a mea;
Psaico, care este el psaico-psaico;
Teo, care este ea Teo-Teo;
Vlad și Victoria, care ea Victoria a vrut să mi-l fure pe Gropărel şi să fugă cu el în lumea largă, noroc că o smucit-o Vlad bine, că el e mai ilariant, aşa;
– MESERIAŞUL de bucătar Bogdan; Bogdan, zis Guiaş; Bogdan, zis multe nume şi pronume;
– Farmacia inimii Catena, pentru că s-a chefuit la greu;
+
– veniţii de weekend Dan și Lili (familia Ciulea), Injineru, Miruna, Claudiu, Vlad-Cool-KooKooL și Cami, Robert, Bogdan și Miki
+
– surpriza emisiunii, fam. Gaben de la Baia Mare, care tocmai terminaseră cu Tuberman şi care nu s-au putut abţine să nu vină 200 de km şi să ne facă să ne râdem cu muci, încărcaţi cu eugenii
+
– cu voia dvs, ultimii pe listă, un prunc mortal, cea mai supusă şi blândă nievastă din lume şi eu, care sunt nişte blogger. Nu-mi mai dau link, mă cunoaşteţi oricum.

După ce am halit porceşte – eu – şi am stins deţu’ de palincă cu vreo 16 pahare de sirop de casă şi de merişoare şi afine şi alte chestii care cresc prin munţii de la Mărişel, Sebi, tartorul pensiunii, ni l-a luat puţin în leasing pe Gropărel şi s-a jucat cu Haiduc, un pechinez de vreo 11 luni, aveţi aici o poză chiar înainte de ca Haiduc să-i aplice Gropărelului o limbuţă de 4 kilometri peste ochi, că i-o fost drag de el, şi Gropărelul, spre marea mea satisfacţie, nu a zbierat ca atunci când îl iau eu în braţe.

Clar că au urmat dezinfectări peste ochi, că e bine să fereşti copiii de 7 luni de limbi câineşti.

Am pornit apoi în peregrinaj cu căruţele până la muzeul din localitate:
01 In caruta la Cabana Motilor

Vezi mai multe video din calatorii
, unde am văzut frumuseţea asta:

Cu icoane la bord, da?

Apoi au urmat discuţii despre tăt felu’. Despre războaie de ţesut şi tăt felu’.

 

02 Razboiul de tesut

Vezi mai multe video din calatorii
03 Prezentare de costum popular

Vezi mai multe video din calatorii

Apoi am văzut asta, şi nostalgicul comunisto-fascisto-capitalist din mine s-a bucurat!

Când am terminat cu aiestea, fuga-fuguţa unde se vede valea mai abitir! Şi ne-am uitat la hău! Şi apoi Gropărelu o zis nişte chestii care încep cu UAAAAAA, şi o trebuit să fugim dirept la Cabana Moţilor, să halească şi noi să ne apucăm de făcut guiaş.

De la aceasta îndeletnicire m-am sustras în modul cel mai mizerabil cu putinţă, aducând argumente superflue, gen că trebe să stau cu băiatu’ lu’ tata (care băiat refuza cu obstinaţie să doarmă). Numai de la haleală nu m-am sustras, că aşa-s io, nimeni nu e perfect. Noroc că guiaşul era pe mâini bune, că Beşliu d-aia-i vegetarian! Să-şi lingă toţi furculiţele şi să facă băiatu’ trafic! Daţi click aici!

La un moment dat am plecat cu Gropărelul să-l schimb, şi în procesul schimbării  de pempărşi o făcut un pişu vesel peste mâneca hainei mele de armata germană, luată din flohmarkt din Jermanica cu 1 (ein) euro (oiro). Asta nu o mai ştie nimeni, da’ aproape am plâns de nervi, că mi-i dragă haina. Dar ştiţi ce m-o făcut să cedez psihic? Vă zic io: mai pe seară, o trecut un peizan cu lemne furate din codru şi avea o haină de armata germană EXACT ca a mea. Deci EXACT-EXACT. Şi io care credeam că-i unicat, că numai eu şi armata germană mai avem aşa ceva!

Seara am făcut foc de tabără şi ne-am distrat cu niebunii ăştia de bloggeri, care nu-s ei foarte normali şi ar trebui instituţionalizaţi. Înainte de asta am halit ca porcii, iară.

După care am cumpărat rezervă de beutură, şi nu ne-am lăsat până nu am dovedit stacanele de vin, asta ca să se ştie că io-s foarte zgârcit la faza asta, nu arunc cu banii aiurea.

A doua zi am halit iară ca porcii un mic dejun cu păpărada anului, aşa de mult mi-o plăcut!

Şi am fugit la Beliş cu maşinile ca să ne uităm la lacul meu preferat de munte, alături de Lacul Avrig din Făgăraş (Făgăraş munţii, nu oraşul!).

Beliş ţinea cură de slăbire. Dar nouă nu ne-o păsat! Că toată gaşca o fost numai o voie bună şi-un dezmăţ! Vorba aia: #dinMarisel.

Şi la întoarcere ne-am făcut de cap cu niscai zamă de carrrrrne cu clătite cu carrrrne bajocorite cu smântână adevărată, nu Napolapţi! Şi să ne fi auzit numa’ cum gemeam dupa aia şi după desertul din budincă ungurească… şi cum zburau nasturii de la şliţ prin ograda omului, de zici că erau gloanţe-n în Bosnia…

Şi n-am prea avut chef să ne cărăm către căşi, că în oraş există chestii gen rate, servicii, şefi şi vecini manelişti. Dar uneori nu e cum vrea bloggeru’!

Ca răzbunare că trebuie să plecăm, nu m-am răbdat şi am lăsat vreo 40 de pempărşi de la Gropărel în toaleta din cameră. De noroc, cică.

Nu era vina lor, da’ cineva tot trebuie să plătească! Plus că bloggerii nu fac duş, şi ceva trebuia să se întâmple şi-n baia aia, ca să am şi eu ce povesti.

Amu pe de-a serioaselea:

1. Cazare – 5 stele. Curat, fain, lună, miroase a lemn. Şi NU ESTE TV ÎN CAMERĂ, ceea ce denotă nişte curaj din partea proprietarului, zic eu.
2. Potol – Doamne-fereşte. Dacă ar mânca arabii cu evreii din cisiordania şi palestina şi teritoriile ocupate şi fâşia gaza, dezastru ce s-ar împrieteni dupa aia! Mâncarea aia îţi lipeşte un zâmbet pe faţă. rrrrr…. carrrrneeee…rrrrrrr!
3. Trinkăneală: bere de o groază de soiuri, iar vinul casei nu îţi dă dureri de cap a doua zi. Asta am probat-o eu însumi! Pălinca – merge cu haleala aia de parcă-i sex plăcut la tine-n burtă.
4. Drumul – aproape de Cluj, vezi vreo trei lacuri de acumulare între munţi, şi dacă ignori găurile (se lucra la drum când am trecut noi) nu mai este o problemă.
5. Gazdele – cei mai răbdători chineji bătrâni care scriu pe bob de orez ar face cu nervii lângă Sebi. Numa’ io ce l-am tot frecat, că la copil mic şi blogger setos îţi trebuie chestii, nu glumă.
6. Daca vreti alte chestii, consultati pagina de oferte a Cabanei. Atat.
7. Mai e ceva de zis? A, da: MULŢUMIIIM, ŞTEFAN TEIŞĂNESCU!

PS: Mâine vă scriu unde mă duc weekendul următor. Grea viaţa de blogger! Grea-grea…

Burn Summer Tour ajunge la Cluj miercuri

Dragi clujeni! Sau, mai bine zis, skaters şi bmx-eri din judeţul Cluj!

Burn – băutura energizantă – îi sprijină pe tinerii care nu o ard aiurea prin cafenele, ci îşi folosesc timpul pentru a face mişcare în aer liber, cu fundul pe bicicletă sau călare pe skateboard. Activitate onorabilă, pe care îmi pare foarte rău că nu am prestat-o şi eu pe vremea mea. Dar bag samă că încă nu e prea târziu! Mai trebuie numai să îmi fac curaj, şi aici avem puţintică problemă, că nu urci uşor girafa pe roate.

Aşadar: în cadrul Burn Summer Tour se aduce la Cluj-Napoca una bucată Burn Action Sports Team, care este prima echipă de action-sports din Romania. Asta ca să se faciliteze schimbul de experienţă între bmx-erii şi skaterii de pe planetă, adică oameni care practică sporturi extreme pe bune, nu din alea gen traversat strada prin locuri nepermise sau ajuns târziu la întâlnire.

Locaţia se va anunţa pe pagina de Facebook a evenimentului. Acolo şi numai acolo.

Şi acum urmează partea cea mai faină:

Dacă practici asemenea sporturi, răspunde la întrebarea care crezi tu că este cea mai potrivită locaţie de făcut asemenea sporturi extreme la noi în Cluj?

Răspunsul trebuie să-l daţi aici, pe pagină, cu o poză a locaţiei sau chiar cu un filmuleţ cu voi în timp ce vă daţi acolo şi faceţi ceva pe care eu, de exemplu, nu l-aş putea face fără să-mi rup patru gâturi şi să-mi sparg nişte tâmple. Adică un loop, o întoarcere, un triplu salt cu ţucahara, ştiţi voi ce! Deci trimiteţi o poză cu locaţia cea mai bună de făcut extreme biking sau extreme skating în Cluj, sau – şi mai bine – trimiteţi un filmuleţ cu voi făcând asemenea isprăvi pe pagina de Facebook, şi cea mai votată / comentată locatie primeşte un skate sau o bicicletă. Şi când o faceţi, specificaţi şi locaţia unde aţi făcut poza/filmuleţul, şi faceţi bine şi băgaţi şi un link aici pe blog, să ştie şi Groparu. Şi facem să nu ajungă în spam.

Şi după ce le primiţi, să aveţi grijă de ele, nu ca mine, că mie mi-au furat bicicleta din pivniţă acum vreo 3 ani!

Dacă ar fi să alegem locaţii în afara oraşului, eu personal eu aş alege Cheile Turzii sau chiar salina de la Turda. Aici în oraş aş opta pentru Parcul Feroviarilor sau fosta platformă Clujana. Adăugaţi şi platforma CUG. Dar nu pot pune poze cu ele, sau filmuleţe cu mine făcând scamatorii de sport extrem pe ele, pentru că am familie şi copil acasă şi dacă m-aş deda unor asemenea îndeletniciri le-aş lăsa pe mână asigurarea mea de viaţă, şi nu aş prea vrea.

A, şi încă ceva: ne vedem acolo 😀

Cum să sărbătoreşti un an de căsnicie

Azi am făcut un an de căsnicie. Azi, în sfânta zi de luni! (dar nu de aia o plouat la Cluj, staţi liniştiţi).

– Muiere! zic. Ştii că azi e o zi specială.

Venise să mă ia de la muncă cu maşina. Tocmai o pupasem, după care-l pişcasem pe Gropărelu’ de pempărşi.

– Ştiu, zice ea. La Mulţi Ani, să trăim, să fim fericiţi.
– De acord, zic io. Uite, eu am o surpriză pentru tine!
– Deci te rog frumos fără cadouri, zice nievasta, că iară mă trezesc cu un aspirator, ca la ziua mea, sau o răzătoare de metal, ca de Crăciun.
– OK, zic eu, OK, am înţeles că nu-ţi plac aspiratoarele, de-aia nu ţi-am mai luat şi acum unul! Am altă surpriză: azi te duc într-un loc special.
– Ce loc special, întreabă muierea.
– E! Surpriză, zic. Acuma numai fac teasing, o să vezi imediat!
– Haaaai, nooo, unde vrei să mă duci?
– Secret! Secret, zic. O să rămâi cu gura căscată! i-am zis.
– Hmmm!

Nevastă-mea nu are deloc încredere în surprizele pe care i le pregătesc eu. Nu are, şi pace!

– Ce Dumnezo… începe ea.
– Hai! Porneşte, zic. Merem în Gheorgheni.
– Vrei să mă duci la restaurantul brazilian din Cluj? zice ea.
– Ntz! Las’ că vezi tu! Fă stânga aici! Fă dreapta acolo! Claxonează-l pe ăla cu numere de Alba, chiar dacă n-o făcut nimic, ce contează! Aşa! Calc-o, că aici e şcoală! Aşa! Bun! E galben, accelerează! E verde, încetineşte! Aici virează la dreapta… aşa… mergi până la casa aia mare, albă, şi opreşte acolo, da’ nu tot semnaliza atâta!
– No! zice muierea. Am ajuns! Ce-i aici?
– Iubita mea, zic. Scumpa mea soţie şi nevastă, şi iubita mea! Ţii minte cum mi-ai spus mereu că vrei să te duc într-un loc deosebit la aniversarea unui an de căsnicie? Unde nu au fost nici una din prietenele tale, atunci când şi-au sărbătorit şi ele primul lor an de căsnicie? Şi că-ţi doreşti ca locul ăla să te lase cu gura căscată?
– Da! zice muierea. Da!
– No! zic. Bucură-te, am ajuns la dentist, că mi te-ai plâns ieri că ţi-o picat o plombă.

Cum se pupă mâna la femei şi domnisoare

(imediat vă scriu şi despre weekendul blogăresc la Cabana-mai-cu-Moţilor; deci imediat, da?)

Prietenul Uţu – nu, nu cel de aici – a fost invitat, acum câţiva ani, la ziua de naştere a unei gagici. În discoteca Sun din Cluj, care pe vremea aceea nu era o cloacă manelistică pentru taximetrişti, aşa cum este acum, ci era un local în care tinerii petreceau clipe de neuitat într-o ambianţă.

Ca orice mascul care se respectă, Uţu a venit la ziua de naştere a gajicii cu încă vreo doi prieteni, pe formula: “bă, ştiu un chef, haideţi cu mine să ne distrăm că e plin de gajici acolo, îi luăm fetei un spray şi gata!” Ştiu formula asta, am aplicat-o şi eu cu succes de patru miliarde de ori.

Discoteca Sun – ticsită, atmosferă incendiară de sâmbătă seara. Aşa că, pentru a ajunge la masa sărbătoritei, cei trei fac un şir indian şi se strecoară printre moderntalk-işti şi c.c.catch-işti.

Când ajung la masa săbătoritei, Uţu îi face semn (nu putea urla, că era gălăgie imensă, din aia cu decibeli): “mai sunt cu doi prieteni, e ok dacă rămân şi ei?”

Gajica dă din cap afirmativ, bucuroasă de oaspeţi tineri şi crocanţi.

Aşa că primul prieten de-al lui Uţu îi pupă mâna sărbătoritei, cu o plecăciune aproape medievală, şi îi oferă cadoul. Gajica roşeşte, wow, spray de la Farmec, exact ce-mi doream.

După el, al doilea prieten de-al lui Uţu îi pupă şi el mâna sărbătoritei, cu o temenea de-a dreptul budistă, şi îi oferă cadoul. Gajica roşeşte, wow, fantastic, alt spray de la Farmec, exact ce-mi doream!

Vine rândul lui Uţu să îi ofere cadoul.

Dar înainte de toate, vrea să pupe fata de La Mulţi Ani.

Pentru că cei doi prieteni de dinainte îi pupaseră mâna fetii, Uţu o prinde de mână şi vrea să-şi lipească – şi el – buzele de dosul palmei ei.

Gajica, care era prietenă cu Uţu, se aştepta însă la un pupic pe obrăjor.

Uţu se înclină viguros în faţă.

Gajica îi întinde obrazul.

Nimeni nu îi pregătise pentru ce avea să urmeze.

Uţu îi fute gajicii un cap viguros în gură, de ziua ei, de-i sparge arcada! Şi stropi de sânge sar vesel prin atmosfera incendiară.

Dezastru.

Gajica pică înapoi în cur pe canapeaua din club.

În cădere, antrenează câteva sticle de bere şi pahare de suc care se aflau pe masa ei de sărbătorită.

Sticlele de bere şi paharele de suc umezesc şi compromit definitiv nişte freze, toalete şi rochii de domnişoare care stăteau la masă. Se storc sutiene, se întind rimeluri pe obraz, gajicile arată ca Alice Cooper.

Gajica fuge repede la baie, şi de acolo la spital.

Fetele murate mai aşteaptă şi ele să se termine melodia, şi pleacă şi ele.

Uţu a mai stat.

Cam 40 de secunde după ce au plecat şi ele, nu mai mult, după care s-a cărat, cu tot cu prietenii lui derutanţi.

Plm.