Ungurii sunt noii arabi. Din 1980
S-a întâmplat prin anii ’80 într-o țară comunistă, pardon, într-o republică populară socialistă.
Tata în tinerețe avea părul mai lung, mai puțin alb și mai cârlionțat ca în ziua de azi. Semăna leit cu Jimmy Hendrix, cel puțin asta mi-au spus prietenii lui; eu nu știu din proprie experiență, că pe vremea aia nu eram nici măcar scrisoare de dragoste.
Așa că tata, ca orice flăcău în floarea vârstei, s-a apucat să-i facă curte unei domnișoare. Au ieșit la prima întâlnire. Totul a decurs bine, iar el spera la cel puțin o a doua întâlnire.
Problema e că în oraș s-au întâlnit cu unchiul fetei, care s-a dus glonț la potențialul socru mic și i-a spus că fiică-sa se vede cu un arab.
Degeaba a așteptat tata să vină fata la a doua întâlnire, n-a fost să fie.
Sper că vă bucură și pe voi acest fapt, că de-ar fi fost altfel, cine v-ar fi povestit toate astea?
P.S.: Poză cu tata de pe vremea aia nu am, așa că mulțumiți-vă cu una de la Jimmy.
(guest post de István, căruia-i köszönöm!)
PS: apăi mă István, în semn de solidaritate cu tati tău, declar public: #jesuisrefusé. Asta și pentru că știu foarte bine și repetat pe pielea mea cum e.
Io propun sa facem o ARA (Asociatia Refuzatilor Anonimi).
Shit m-am semnat…
@ Sorinelu’: man, eu niciodată nu te-am refuzat!
“…pe vremea aia nu eram nici măcar scrisoare de dragoste.”
Exceptand faptul ca imi place expresia, noile generatii o vor adapta cu sms, mail, etc…
Îți înțeleg nemulțumirea, dar în anii ’80 doar CIA-ul avea mail… ca să-l poate urmări mai eficace pe tata.
pai se vedea cu un arab, adica ungurii nu-s arabi?
csak wiceltem.
@Istvan, voiam sa zic e mail…
@Neamtzschantz – 😀
@Nemultumitu’ – da, mie mi-a fost clar că despre email vorbim, sau cum îi zice pe ungurește: íméjl – am văzut asta la facultatea pe care a terminat Groparu’, așa că trebuie să fie corect.
@Istvan – aveau arpanet, si ei si apararea. Io ma gandeam la mail-ul la tot cartierul, ala aparut prin ’92…
Sunt destul de sigura ca tata nu-i ungur, dar poate ar trebui sa investighez un pic, ca prea seamana povestea. 🙂
Doar ca pe mama a durut-o la bascheti de ce-a zis tac-so si restul oraselului in care tata a aterizat prin repartitie. 37 de ani mai tarziu inca se felicita singura pt alegere.