Retardo

Da. Eram retardat.

Aveam retard la CCF. De 4 luni. Fincă din decembrie nu mai dusesem revistele la Centre Culturel Francais. Din decembrie. Nu trebuia să fiu un strateg vizionar ca să-mi dau seama că amenda pentru trei reviste (doua de modă şi una de decoraţiuni interioare) era cam cât datoria externa a Rusiei, plus programul spatial martian american – ce mai, aproape cât salariu’ lu’ Esca. Eram sigur că mă vor reţine şi îmi vor extirpa un rinichi ca pedeapsă. Aşa că mi-am loat rămas bun de la tastatura, monitor si ficusu ala in ghiveciu’ caruia scuip cojile de seminte. Si am plecat in pauza de masa cu Cindre – colegu, mă. Hâtru. Să duc revistele.

Am plecat cu aceleaşi gânduri cu care am plecat la vot în 2000, când trebuia să aleg între Corneliu V şi Iliescu. Convins că voi fi violat cu mătura. Că voi fi uns cu miere la cur şi lăsat lânga un stol d-ăla de muşte verzi. Şi ProTV-ul va fi de faţă să mă filmeze în timp bibliotecarii pun Cheeky Girls la maxim, să nu se audă cum zbier. Şi că îmi vor face transplant de măduvă de la solamezi din ăia cu burta mare, şi apăi mă aruncă într-un autobuz Ratuc plin de pensionari să mă înghesuie, şi să mă lase acolo până mi se dezumflă burta.

Şi că mă îmbracă în haine de femeie, mă botează Tatiana şi mă pun să mă mărit cu Irinel. Şi să mă pup cu Ştefan Bănică în direct şi să dansez cu Costi Ioniţă. Şi nu o să mai am prieteni, căci nu o să mai fie nimeni amic cu cineva care va fi pus sa ţină cu Noua Dreaptă. Sau cu cineva care – în mod sigur – va fi fi pus să doarmă într-un dormitor comun de militari în termen care au fost serviţi cu o porţie zdravănă de ridichi negre (genul Brassica rapa, care induce flatulatii violente – ventus).

Mai citisem că ăia cu retard la returnări îşi pierd brusc optimismul când sunt transportaţi într-un portbagaj de Lada într-una din ţările fostei URSS, la ceas de noapte. Exagerez? Când aţi văzut voi vreodată o profă de franceză zdravănă la cap? (în afară de alea care chiar sunt, bine-ntzăles). Aşa că eram sigur că nu voi avea de-a face cu vreo Andree Raicu bibliotecară. Plus că în dimineaţa aia ascultasem la horoscop ca dacă am întârziat cu revistele la bibliotecă aş face bine să plec în Madagascar, să nu mai folosesc cartea de credit şi să nu încerc să contactez familia în nici un fel, măcar vreo 16 ani.

Dar cel mai tare mă inerva că Cindre, colegu’, ţinea morţiş să vie şi el la bibliotecă. Pen’ că – zicea el – vroia musai să le spună la tantile alea că el m-o prevenit că nu e de joacă cu bibliotecile, mai ales franceze, şi că nici nu citesc de fapt revistele, ci numa mă dau snob, şi că le şi înşel ca nesimţitu, fincă am şi la Britiş Council abonament, şi că odată aş fi comentat că CCF vine de la Centre Commerciel Francais, la cât costă abonamentu’ pe lună, şi că odată am de gând să viu cu un voal musulman pe cap să văd dacă îmi interzic să intru la ele-n bibliotecă, ca să le pot da dupa aia în judecată, şi că de ce nu se face Andreea Raicu bibliotecară?

Aşa că am intrat la tanti alea înăuntru şi, smerit ca o fecioară la patul conjugal, i-am spus, cu un nod gordian în gâţi:

– Mamă scumpă, soră întru credinţă, ce mai: doamnă! Doamnă dragă, zic, io nu vreau sa fiu violat cu mătura, şi nu îmi plac muştele verzi; cu atât mai puţin voalurile musulmance. De armată (beşinoasă sau nu) am fugit ca de orice femeie cumsecade din viaţa mea, începând cu maică-mea; iar Cheeky Girls sunt groteşti. Rinichii mi-i vreau în duet, ca şi pân-acuma, că le-am promis că-i înec cu bere când se gată postu ăsta; şi nu câştig nici cât Esca pe minut. Aşa că luaţi-vă revistele pe care, da, nu am apucat să le citesc, fincă le iau numa de snob, şi voalul musulman mi se pare într-adevăr cea mai sexy ţoală fincă acoperă gura, doamnă, gura, dar luaţi-le odată, şi dacă totuşi trebe să mă auto-exilez în Madagascar, o voi face!

– E bine, zice doamna. Când vă găsiţi abonamentul să îmi spuneţi să vi-l schimb, că asta e făcut pe adresa veche.